Viața de zi cu zi

Exponatele din Muzeul Ettore Guatelli stau mărturie pentru viața de zi cu zi, dar și pentru creativitatea, măiestria și ingeniozitatea cu care probleme practice erau rezolvate prin reinventarea unor obiecte, care îndeplineau astfel alte funcții specifice. În acest caz, cel care a găsit, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, această cască ce aparținuse unui soldat german a decis să îi sudeze un mâner din lemn, pentru a o ridica mai ușor. Astfel transformată, casca putea fi umplută cu cărbuni și așezată în mijlocul unui dispozitiv special care o împiedica să ia foc sub pături, pentru a le menține calde pe timpul nopții, mai ales iarna.

Ettore Guatelli a salvat de la uitare nu doar această cască, ci multe datând din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Transformate în alte obiecte practice de uz zilnic, acestea sunt acum expuse în „Galeria Bucătăriilor” a muzeului. Împreună, ele oferă o perspectivă asupra unei societăți rurale europene postbelice care se baza în mare măsură pe creativitate și dexteritate manuală, nevoile din acea perioadă fiind cel mai bun „învățător” ce a stat la baza unor invenții extrem de ingenioase. În acest caz, căștile dau naștere și la o reflecție asupra aspectului emoțional, a posibilelor sentimente ale populațiilor ocupate față de ocupanți și a dorinței de a un nou început după eliberare.

În anii ’50, Ettore Guatelli a început să viziteze tot mai des depozitele de colectare a deșeurilor din regiunea Apeninilor, punând treptat bazele viitorului său muzeu. De la mijlocul anilor ’70, colecția sa de obiecte a crescut considerabil, devenind, fără să-și fi propus inițial asta, parte a unei mișcări de renaștere și promovare a culturii populare, care a început în anii ’70 și ’80 în Italia. Prin urmare, muzeul său a devenit un muzeu unic și inimitabil, dedicat moștenirii demografice, etnologice și antropologice a Italiei din secolul 20.

Obiectele de design spontan ne amintesc cu emoție de filosofia „Make do and mend” (Poartă sau folosește și repară ce ai – titlul unei broșuri distribuite de Guvernul Britanic în cel de-al Doilea Război Mondial, care le învăța pe gospodine să se descurce cu puțin, fără a renunța însă la cochetărie), care a oferit un model, deși mai puțin sistematic, pentru metodele moderne de reciclare. Nevoia de a folosi tot ce aveam la îndemână s-a dovedit a fi o sursă de inspirație atunci când a fost vorba de a reasambla și a reutiliza obiectele, în loc de a le arunca pur și simplu. Ca urmare, o pană neașteptată, o stricăciune sau o simplă uzură nu însemnau neapărat că „viața” obiectului trebuia să ia brusc sfârșit.

Dimensiuni

Înălțime 22 cm, lungime 45 cm, lățime 22 cm

Numărul de inventar

107

Drepturi de autor

@ Fondazione Museo Ettore Guatelli

Material

Fier, lemn

Starea

Expus

Sursa imaginilor

Mauro Davoli

Preotul Edouard Froidure (1899–1971) a fondat Les Petits Riens, realizatorii acestor semne, în anul 1937. În loc să slujească direct săracilor, organizații de caritate precum aceasta promovau autoajutorarea independentă. Astfel, persoanele fără adăpost sau șomere puteau să adune și să vândă obiecte la mâna a doua pentru a câștiga bani. De asemenea, aceste persoane locuiau împreună în locuințe puse la dispoziție de organizația de caritate. Sigla Les Petits Riens arată o astfel de persoană care cară petits riens (în traducere aproximativă, „mici nimicuri”).

Impactul organizațiilor de caritate de acest fel a mers dincolo de grupurile defavorizate pe care au fost înființate să le ajute. La acea vreme, ele au influențat tiparele de consum și reutilizare chiar și în afara acestor grupuri. În loc să repare sau să dea o altă utilizare unor obiecte vechi, oamenii le puteau dona fără niciun sentiment de vinovăție, aceasta fiind acțiunea la care făceau apel în mod deliberat sloganuri precum cel folosit de Les Petits Riens („donează pentru a ajuta”).

În secolul 19 au apărut primele organizații de caritate dedicate reutilizării și vânzării obiectelor second-hand. Aceste activități au început cu Armata Salvării, fondată în Londra în 1865, căreia i-au urmat curând și alte organizații. La Bruxelles, Les Petits Riens era emblematică pentru noul tip de instituții de caritate pe care le întruchipau aceste organizații.

În prezent, Les Petits Riens are 27 de magazine în Belgia. În UE se dezvoltă noi actori, organizații lucrative cum ar fi platformele second-hand online. Purtarea hainelor second-hand devine din ce în ce mai la modă în toate clasele sociale. După cum observa Celine, care lucrează la Les Petits Riens, organizațiile de caritate suferă și, în același timp, beneficiază ca urmare a acestei tendințe. Pe de o parte, pierd în fața concurenței corporațiilor care lucrează pentru profit. „În ultimii ani, mulți oameni vor încerca să revândă lucrurile înainte să le doneze. Ca urmare, ceea ce rămâne în final de donat sunt adesea lucruri de calitate scăzută: [sunt] lucrurile pe care oamenii nu au reușit să le vândă!” Pe de altă parte, organizațiile de caritate câștigă noi clienți din rândul tinerilor.

Acest obiect provine dintr-un proces local participativ desfășurat în timpul pregătirii expoziției Folosim și aruncăm – istoria unei crize moderne, în cadrul căruia experți locali în domeniul deșeurilor au ajutat la crearea conținutului expoziției. Aceste comunități de experți au contribuit la expoziție prin mărturiile lor și împrumutând obiecte (cum este acesta) pentru a fi expuse. Les Petits Riens a fost unul dintre partenerii implicați și a pus în legătură Casa Istoriei Europene cu Celine și cu alte persoane.

Organizațiile de caritate precum Les Petits Riens au în continuare un impact dincolo de grupurile defavorizate pe care le ajută direct. Ele încă mai influențează pe larg tiparele de consum, reutilizare și generare de deșeuri. Purtarea hainelor second-hand devine din ce în ce mai la modă în toate clasele sociale, aliniată cu preocupări legate de comportamente de cumpărare responsabile din punct de vedere social și al mediului. Celine, care lucrează la Les Petits Riens, a observat că organizațiile de caritate câștigă noi clienți din rândul tinerilor, „care vin chiar din convingere, pentru a consuma în mod diferit”, pentru care „a cumpăra produse second hand este deja o manifestare a activismului”.

De asemenea, menținându-și și mărindu-și rețeaua de locații dedicate colectării de haine, Les Petits Riens face ca donarea a ceea ce nu ne mai trebuie să fie un proces ușor și accesibil. Organizația poate să ajute oamenii să evite să arunce prematur obiecte la coșul de gunoi, deoarece ar putea fi la fel de ușor să le donezi ca și să le arunci.

Material

Wood

Dimensiuni

145,00 x 70,00 x 7,00 cm(Î x L x A)

Numărul de inventar

2021.0050.72 and 2021.0050.262

Drepturi de autor

Casa Istoriei Europene, Bruxelles, Belgia

Starea

Expus în expoziția temporară Folosim și aruncăm – istoria unei crize moderne

Sursa imaginilor

Foto 2022, Regular Studio, © UE, Parlamentul European

Această farfurie, cu cerbul galben distinctiv ca decor specific al habanilor din Slovacia, reparată cu o lucrătură în metal făcută de un cârpaci, a fost realizată la începutul secolului 19. Nu este clar unde anume a fost făcută reparația. Cârpacii slovaci, numiți „Rastelbinder” (de la rugina de pe obiectele din sârmă), au făcut parte din peisajul citadin vizual și acustic și din viața aleilor și curților monarhiei danubiene până în secolul 20. Cel mai cunoscut dintre grupurile de cârpaci slovaci a umblat prin toată Europa, reparând vase sparte și vânzând ustensile casnice făcute artizanal, cum ar fi ciururi, polinice, coșuri și capcane de șoareci. Costumele lor slovace caracteristice și articolele colorate pe care le purtau îi făceau să fie o apariție colorată, mai ales în Viena.

În partea austriacă a monarhiei danubiene, meseria cârpacilor era reglementată strict la jumătatea secolului 19. Însă populațiile din zonele mai puțin dezvoltate economic, în care agricultura nu asigura mijloace de trai suficiente, au primit autorizație - în condiții stricte - să obțină venituri atât de necesare practicând această meserie. Anumite regiuni au început să se specializeze în anumite bunuri și/sau servicii, acesta fiind cazul cârpacilor din Slovacia de Vest (Ungaria Superioară). Bărbații din aceste zone s-au mutat inițial în zonele învecinate din Boemia sau din sudul Ungariei, ca vânzători ambulanți. Mai târziu aveau să fie întâlniți în toate zonele aflate sub monarhia danubiană. Talentul lor pentru limbi străine i-a purtat din Italia până în Rusia și la Constantinopol, în cele din urmă ajungând cu miile în Statele Unite.

Farfuria a ajuns la Volkskundemuseum în 1897, fiind donată (Pf. Maluchinsky). Aceasta a fost de interes pentru muzeu din două motive: în primul rând, este un exemplar remarcabil dintr-un anumit tip de faianță cu decor haban; și în al doilea rând, datorită reparației făcute de cârpaci. Meseria și meșteșugul cârpacilor era deja în declin la vremea când acest exponat a ajuns la muzeu. Disponibilitatea unor materiale și produse noi, mai ieftine și mai rezistente, a dus la o diminuare considerabilă a cererii pentru activitățile lor. Pe de altă parte, reputația cârpacilor ca „tipuri vieneze” și stereotipia și clișeul reprezentării lor în pictura de gen și pictura populară cunoscuseră o creștere accentuată. De exemplu, în jurul anului 1897, „Rastelbinder” era un costum popular la petrecerile costumate, iar în 1902 aceștia au fost imortalizați în opereta „Der Rastelbinder” de Franz Lehár.

Farfuria cu lucrătura cârpaciului are o legătură interesantă cu gunoiul în câteva moduri. Unul este acela că demonstrează cultura istorică a reparării. Lucrurile pe care le reparau cârpacii, adică obiecte casnice făcute din ceramică sau metal, erau scumpe inițial și, pentru mulți oameni, ele erau bunuri valoroase, transmise din generație în generație. Pe de altă parte, farfuria ne amintește de oamenii care lucrau cu lucruri stricate. Deși cârpacii erau căutați pentru meșteșugul lor, statutul lor în societate era inferior. Viața și metodele lor de lucru erau caracterizate de migrarea departe de familie, munca copiilor, condiții de trai sărăcăcioase și discriminare etnică. Populația rezidentă a Vienei îi percepea ca traficanți supărători sau chiar ca cerșetori.

Material

Faianță/decorațiune pictată

Numărul de inventar

ÖMV/6.215

Dimensiuni

7x32,2cm

Drepturi de autor

Volkskundemuseum Wien

Starea

În depozit

Sursa imaginilor

© Volkskundemuseum Wien

Un tezaur cu 61 de piese constând din arme și echipamente din bronz, cu o greutate de peste 3 kg, au fost depuse în Wöllersdorf, Austria. Tezaurul constă din resturi de bronz și fragmente de obiecte tipice pentru începutul perioadei târzii a Epocii Bronzului (1000-800 î. Hr.). Acesta conține o mare varietate de obiecte sparte, printre care arme, topoare, unelte, bijuterii, bucăți de metal și sârme. Majoritatea obiectelor au fost deteriorate și multe dintre ele au fost fragmentate în mod deliberat.

În perioada târzie a Epocii Bronzului (în jurul anului 1000 î. Hr.), obiectele de metal depuse erau un fenomen tipic. Printre ele se numără arme, unelte, vase, bijuterii, piese de la căruțe și chiar obiecte ritualice, conținând atât piese intacte și frumoase, cât și fragmente și metal brut. Au fost găsite în peisaje impresionante, în așezări, lângă sau în corpuri de apă și în locuri izolate. Mulți cercetători le-au interpretat ca fiind tezaure depozitate ale lucrătorilor itineranți în bronz sau ale comercianților, din cauza valorii lor materiale, sau ca fiind ascunzători pe timp de război. Cu toate acestea, tezaurele care conțin obiecte sparte pot să fie și rămășițele unei economii de reciclare răspândite, indicând o utilizare atentă și eficientă a resurselor.

Artefactele au fost găsite în sătucul Wöllersdorf din Austria la începutul secolului 20. Apoi, ele au fost achiziționate de Muzeul de Istorie Naturală din Viena în 1902. Din păcate, documentația privind persoana care a găsit tezaurul de la Wöllersdorf s-a pierdut.

Tezaurul format din fragmente de obiecte de bronz demonstrează că acestea trebuiau retopite pentru a face lucruri noi din materialul obținut astfel. Acum 3000 de ani, cu mult înainte de revoluția industrială, procurarea materiilor prime și fabricarea obiectelor erau procese consumatoare de timp, iar reciclarea și reutilizarea acestor materiale a fost o practică obișnuită în cea mai mare parte din istoria omului. Acest lucru este valabil în special, dar în niciun caz exclusiv pentru perioadele în care era penurie de resurse (de ex. în perioadele de război și după război).

Material

Bronz

Numărul de inventar

NHM_PA_37392-37411

Dimensiuni

Dimensiunea articolelor este între 3,5 și 14,5 cm

Drepturi de autor

Natural History Museum (Muzeul de Istorie Naturală din Viena)

Starea

Expus

Sursa imaginilor

Natural History Museum (Muzeul de Istorie Naturală din Viena)

Obiectul este un fragment dintr-un material textil mătăsos cu un nod și cu resturile a două benzi diagonale de culoare verde măsliniu înnodate împreună. În straturile din Epoca de Fier de la mina de sare Hallstatt s-au descoperit diferite materiale textile (cca. 800-600 î. Hr.). Unele din aceste materiale textile au fost sfâșiate intenționat și refolosite ca material înlocuitor de legătură.

Țesutul textilelor, cu toți pașii diferiți ai fluxului de lucru (creșterea oilor, tunsul, torsul, țesutul) era o sarcină consumatoare de timp cu mii de ani în urmă, când nu se foloseau unelte moderne. Manipularea și utilizarea atentă și responsabilă a materialelor textile era importantă. Nu suntem siguri cine răspundea de țesutul materialelor textile, deși uneltele asociate cu acestea, cum ar fi fusul și greutățile de la războaiele de țesut, pot fi găsite deseori în mormintele femeilor. Țesăturile de la Hallstatt au fost găsite într-o mină de sare, iar unele prezintă urme caracteristice de sfâșiere și înnodare. Cu siguranță că aceasta nu a fost utilizarea prevăzută inițial pentru acest material textil, care este posibil să fi fost făcut pentru a face parte dintr-un set de îmbrăcăminte; însă, în cele din urmă, a fost reciclat și folosit la cârpit.

Din diferite contexte din Europa Centrală preistorică, știm că materialele textile erau rupte intenționat în fâșii și refolosite, de exemplu, ca material înlocuitor de legătură, lucru care este indicat de nodurile caracteristice. Dovezi clare în acest sens au provenit din două mine de sare preistorice din Austria, Hallstatt și Dürrnberg, datate în mare ca provenind din mileniul I î. Chr. De obicei, firele și funiile făcute din diferiți copaci și diferite ierburi erau folosite în principal ca materiale de legătură în minele de sare. Dacă acestea nu erau la îndemână, se foloseau fâșii de material textil, fâșii din piele sau chiar rămurele verzi elastice.

Muzeul de Istorie Naturală din Viena a desfășurat cercetări în colaborare cu orașul Hallstatt timp de peste 100 de ani. Muzeul are un birou de teren la fața locului, în oraș, de unde savanții lucrează în continuare. În fiecare an, din 1960, s-au desfășurat săpături arheologice științifice periodice la mina de sare din Hallstatt. Artefactele excavate de acolo intră imediat în colecția muzeului.

Producția de materiale textile era un proces consumator de timp înainte de revoluția industrială, iar reciclarea materialelor textile a fost o practică obișnuită în mare parte din istoria omului. Acest lucru este valabil în special, dar în niciun caz exclusiv pentru perioadele în care era penurie de resurse (de exemplu, în perioadele de război și după război). În tot timpul de-a lungul istoriei, materialele textile au fost modificate sau adaptate pentru alte utilizări. Diferite exemple, din Epoca Bronzului și până în perioada modernă timpurie, demonstrează scopurile diferite pentru care erau utilizate materialele textile reciclate, inclusiv ca material de etanșare la nave, ca umplutură pentru golurile din zidurile castelelor medievale și ca material de etanșare pentru gestionarea apei în minele de cupru. De asemenea, textilele erau folosite pentru acoperire și în scopuri igienice și au servit și ca diferite tipuri de materiale de înlocuire. Reciclarea hainelor implică refacerea îmbrăcămintei în diferite feluri.

Material

Lână de oaie

Dimensiuni

Material textil galben: 11,5x4,5 cm; material textil verde: 29x10 cm (ambele bucăți împreună)

Numărul de inventar

NHM_PA_77.334 (HallTex 78) and NHM_PA_89.724 (HallTex 121)

Drepturi de autor

Natural History Museum (Muzeul de Istorie Naturală din Viena)

Starea

În depozit

„Am găsit această mănușă de artă populară care fusese tricotată pe frumoasa insulă Muhu, aflată în largul coastei estice a Mării Baltice, în magazinul second-hand de pe strada Veski din Tartu. Am întrebat de unde își aduc marfa și mi-au spus că și-o aduc din Germania. Am cumpărat mănușa pentru 5 coroane estoniene și am donat-o muzeului. M-am întrebat cum a ajuns această mănușă în Germania. De fapt, Germania avea mari tabere de refugiați pentru estoni – și-o fi luat vreo estonă care a ajuns în tabăra de relocare din Germania mănușile călduroase cu ea? Sau o fi fost vreun soldat care a luptat în bătălia de la Muhu și le-a primit ca să-și încălzească mâinile? În orice caz, m-am gândit în fel și chip despre cum a ajuns acea mănușă la gunoi și cum a ajuns înapoi în Estonia sub formă de ajutor umanitar. Am expus această frumoasă mănușă de artă populară în 2009 în cadrul expoziției prin care Muzeul Național își marca 100 de ani de la înființare, ca exemplificare a modului în care obiectele ajung în muzeu.”

Reet PIIRI, etnografă / Muzeul Național al Estoniei / 2022

Estonia, Germania, taberele de relocare de după Al Doilea Război Mondial, noua rețea de vânzare cu amănuntul din anii '90 și UE.

Muzeul Național al Estoniei are o colecție foarte bogată de mănuși tradiționale cu modele estone – 4 116 bucăți în total – și conține mănuși cu frumoase modele estone și povești interesante, care au ajuns în colecție din diaspora estonă. Mănușile cu modele tradiționale sunt un bun material expozițional: tehnicile (tricotarea manuală), particularitățile etnografice caracteristice fiecărei parohii estone, culorile (modul de folosire a lânii), modelul ca sistem semiotic oferă multe indicii despre semnificația costumelor populare și modul în care erau purtate, indicii pe care muzeul le poate folosi în programele sale educaționale.

Sistemul de ajutoare umanitare din Europa; cantități uriașe de articole vestimentare erau aduse în statele baltice care își redobândiseră recent independența, printre care și Estonia; în Germania, acestea puteau fi lăsate lângă tomberoane sau în cutiile pentru colecta de îmbrăcăminte; se poate să fi ajuns din casa unui european care se muta sau își renova locuința în casa unui eston, și nu la gunoi.

Material

Lână de oaie

Dimensiuni

Lățime: 12,0 cm; lungime: 25,0 cm

Drepturi de autor

Muzeul Național al Estoniei

Starea

Depozit/colecții de articole textile

Sursa imaginilor

Muzeul Național al Estoniei

În Muzeul Ettore Guatelli este expusă o gheată purtată cândva de un tânăr fermier - o gheată cu un mozaic de povești împletite. Gheata spune povestea nenumăratelor ocazii în care a fost purtată, peticită și reparată pentru a-l însoți pe fermier la muncile câmpului, povestea momentului în care un colecționar a descoperit-o într-un pod și a adus-o la Muzeul Ettore Guatelli, dar și povestea momentului în care s-a întâlnit cu doi fotografi din Roma, care au fotografiat-o și au pus-o pe un afiș. Așa a ajuns să facă înconjurul lumii ca imagine emblematică a inițiativei lui Guatelli de a înființa un muzeu pentru a-i găzdui descoperirile ce stau mărturie a meșteșugului comunităților rurale care nu lăsau nimic să se piardă.

Gheata de la Muzeul Ettore Guatelli deschide multe piste potențiale de reflecție. Prima ar putea fi aceea prin care am privi dincolo de nivelul local, dincolo de zona rurală din Emiliana, la viața și activitatea comunităților rurale din întreaga Europă și din întreaga lume. De-a lungul istoriei, cine știe câte astfel de ghete vor fi reparate și refăcute pentru a-și atinge potențialul și a străbate cine știe ce cărări. Iar, în prezent, „gheata” ar putea simboliza, de asemenea, pasul necesar pentru a trece dincolo de granițe, pentru a ne imagina o cale comună și pentru a profita din plin de valoarea libertății.

În anii ’50, Ettore Guatelli a început să viziteze tot mai des depozitele de colectare a deșeurilor din regiunea Apeninilor, punând treptat bazele viitorului său muzeu. De la mijlocul anilor ’70, colecția sa a crescut considerabil, devenind, fără să-și fi propus inițial asta, parte a unei mișcări tot mai importante de renaștere și promovare a culturii populare din anii ’70 și ’80. Prin urmare, muzeul său a devenit un muzeu unic și inimitabil, dedicat moștenirii demografice, etnologice și antropologice a Italiei din secolul 20.

În 1994, Ettore Guatelli a publicat un eseu intitulat „Deșeuri la muzeu”, în ediția a cincea a revistei „Ossimori”. În articol, a vorbit despre un subiect de actualitate la vremea aceea, care devine rapid o urgență în zilele noastre, și a subliniat necesitatea de a reflecta asupra naturii deșeurilor și a obiectelor aruncate și, mai mult, asupra recuperării și reciclării acestora. În acest context, și cu atât mai mult în eliminarea deșeurilor, se găsește cheia istorică a „democrației” veritabile.

Material

Gheată reparată de nenumărate ori, a cărei talpă a fost prinsă cu sârmă și cuie

Dimensiuni

Cm: Lungime 24 lățime 11 înălțime 14

Drepturi de autor

@ Fondazione Museo Ettore Guatelli

Starea

Expus

Sursa imaginilor

Mauro Davoli

Este dificil să se stabilească cu precizie când a sosit în Polonia moda grătarului. În definitiv, tratarea termică a cărnii este la fel de veche ca cenușa primului foc de tabără. Pentru antropolog, un grătar improvizat spune o poveste cu cel puțin câteva subiecte diferite. Primul este despre o modalitate populară de a petrece timpul liber, pentru care grătarul și mirosul caracteristic de cărbune ars au devenit un simbol: prieteni, bere și muzică. Locul de desfășurare este irelevant. Ar putea fi chiar balconul unui bloc. Un alt aspect este formarea obiceiurilor alimentare ale polonezilor. În prezent, grătarul este prima victimă a politicii post-carne a veganilor. Gestionarea deșeurilor în Polonia este, de asemenea, un subiect important. Dacă tamburul nu se utiliza ca grătar, o întreagă mașină de spălat ar fi ajuns să fie aruncată în pădure.

Obiectul și caracterul său nu sunt în niciun caz unice sau endemice pentru cultura poloneză. Atât motivațiile pentru construirea lui, cât și scopul său își au originea în natura umană: creativitatea, foamea și mesele luate împreună. Numai nivelul cultural, și anume cum, cu cine, unde și ce mâncăm, pare să ne distingă: nimic nu-i mai bun decât o fleică de porc la grătar macerată în sos de muștar și miere și o bere rece – pot auzi deja vociferările celor care nu sunt de acord cu acestea.

Contextul grătarului contemporan și creat prin bricolaj este o colecție de obiecte cotidiene încadrate de istoria culturii rurale poloneze, care este marcată de deficite cronice. Această penurie a dezlănțuit potențiale creative și adaptive și, odată cu înflorirea economiei capitaliste de consum, a recontextualizat astfel de creații integrându-le în domeniul hobby-urilor și al competențelor. Astfel de produse au fost adesea asociate cu statutul economic inferior al creatorului.

Elementul de bază care leagă obiectul de conceptul mai larg de deșeuri în acest caz este reutilizarea și atribuirea unei funcții noi unor obiecte deja existente. Dacă ne gândim la el ca fiind un produs al unei culturi a penuriei, atunci intră în discuție o întreagă categorie de concepte care se referă la o ființă umană retrogradată la categoria de „rebut” – o ființă umană care trăiește în afara controlului social.

Material

Oțel, tăiere, sudare, decupare și șuruburi

Dimensiuni

Înălțime 74 cm; diametru 45,5 cm

Numărul de inventar

PME 58930/1-2

Drepturi de autor

Muzeul Național de Etnografie

Starea

În depozit

Sursa imaginilor

Fotografie de Edward Koprowski