Raport privind dezbaterea Casei Istoriei Europene pe tema „Colonialismul european, un lucru al trecutului?”

O istorie care nu a fost încă descoperită

Dezbaterea a început cu afirmația că trecutul colonial ar trebui înțeles ca o istorie comună. Valika Smeulders a explicat că, în Țările de Jos, patrimoniul colonial a fost absent și refuzat. Cu toate acestea, în zona Caraibilor din Țările de Jos, aceasta nu poate fi ignorată. „În Caraibi, nu aveți posibilitatea de a alege. Este un patrimoniu comun. Nu poți să scăpați cu adevărat de ea”, a afirmat istoricul. Acest lucru se datorează faptului că moștenirea colonială este strâns legată de construirea unui discurs în care este înrădăcinată societatea multietnică de astăzi. Cu toate acestea, pentru ca acest patrimoniu să devină vizibil în țări europene precum Țările de Jos, este nevoie de multe eforturi, motiv pentru care această dezbatere este atât de polarizată.

Lipsa de conștientizare cu privire la moștenirea colonială în Europa se explică parțial prin faptul că, de mult timp, istoria colonială a fost în primul rând o istorie economică și politică. Punând sub semnul întrebării, de exemplu, procentul din PIB-ul unei țări care provine din teritoriile sale de peste mări, istoricii europeni s-au concentrat în continuare asupra lor. Cu toate acestea, timp de douăzeci de ani, aspectele sociale și culturale ale istoriei coloniale au început să atragă mai multă atenție, ceea ce a contribuit la recuperarea experienței oamenilor colonizați.

În plus, deși istoria colonialismului este dominată de mult timp de cuceriri militare și de chestiuni politice și diplomatice, Amandine Lauro a subliniat în mod interesant că, în aceste discursuri, actorii dominanți sunt întotdeauna bărbați. Ea menționează existența actuală a mișcărilor activiste postcoloniale belgiene și franceze conduse de femei care ridică problema articulațiilor contemporane de gen și rasă și modul în care aceasta poate fi urmărită până în perioada colonială. „Este clar că toate aceste aspecte legate de gen și sexualitate sunt încă foarte prezente, în special din cauza modului în care au fost utilizate în cele două linii principale de argumentare și de justificare a proiectelor coloniale, și anume definirea așa-numitei «misiuni civilizante» și definiția categoriilor rasiale și ierarhice. Toate aceste aspecte au fost utilizate în mod clar pentru a afirma așa-numita „întârziere” a populațiilor indigene și au fost, de asemenea, construite ca puncte iremediabile de diferență între noi și ei. Acestea au constituit o bază pentru excludere.” Deși impactul colonialismului asupra genului și sexualității intră lent în sfera publică și în mass-media principală, Lauro a remarcat că acesta este rareori abordat la nivel instituțional. 

Importanța patrimoniului colonial în cultura europeană

Potrivit Smeulders, există diferențe între muzee în ceea ce privește modul în care se ocupă de integrarea moștenirii coloniale. Muzeele antropologice adoptă această chestiune „deoarece sunt muzee care au prezentat întotdeauna discursul „Altele”... Muzeele moderne de artă se ocupă, de asemenea, destul de rapid, deoarece se pot aduce cu ușurință artiști contemporani și li se poate da cuvântul. Nu trebuie să vă schimbați propria educație și modul în care o vedeți.” În cele din urmă, muzeele istorice sunt cele care se confruntă cel mai mult cu patrimoniul colonial, deoarece „se ocupă de acest discurs fix, care este cu adevărat greu de realizat.”

Vorbitorii invitați au discutat despre modul în care Casa Istoriei Europene tratează colonialismul Europei. În cadrul expoziției permanente, vizitatorii parcurg o galerie în care progresele industriale și tehnice europene din secolul al XIX-lea sunt prezentate în paralel cu instituirea regimului colonial în teritoriile de peste mări, cu exploatarea oamenilor și a resurselor și cu dezvoltarea teoriilor rasiale care au recunoscut ideologia imperială. Pentru Lauro, este semnificativ faptul că „elementele legate de istoria colonială nu au fost plasate într-un anumit colț, ci au apărut într-un loc central”. Acesta a făcut referire în special la prezentarea patrimoniului european, unde sclavia și colonialismul sunt prezente printre cele 14 de trăsături evidențiate ca elemente esențiale ale culturii europene. În plus, Jakob Vogel a remarcat că Casa Istoriei Europene adoptă o definiție limitată a imperialismului european. Având în vedere că discursul muzeului începe în secolul al XIX-lea, acesta nu include întreprinderile coloniale spaniole și portugheze timpurii. El a explicat că ar trebui să se țină seama de faptul că „de fapt, înainte de secolul al XIX-lea se conturează multe stereotipuri cu privire la «Altele» din afara Europei”.

Istoria decolonizării este, de asemenea, esențială pentru a înțelege persistența stereotipurilor coloniale. Într-adevăr, după cum a subliniat Vogel, în perioada ulterioară independenței a apărut noi discursuri privind colonialismul, în care tendința veche a prevalat în continuare. „Luați, de exemplu, povestea lui Babar. Este o carte minunată, dar și o poveste colonială care înfățișează elefanți civilizați. Ar trebui să avem în vedere cât de persistent și important este acest patrimoniu în cultura noastră.” Creșterea acestor provocări este esențială în contextul educațional și pentru programele școlare. Deși se fac din ce în ce mai multe cercetări cu privire la istoria și colonialismul african, istoricii au recunoscut o reticență generală de a integra acest subiect în predarea istoriei Europei. Lauro a susținut că colonialismul ar trebui inclus în principalele episoade istorice, cum ar fi cele două războaie mondiale, Iluminismul, istoria revoluției industriale sau istoria capitalismului.

Rolul diasporei

O altă componentă importantă a patrimoniului colonial este rolul pe care îl joacă în formarea identităților diasporei. Atunci când populația Caraibilor a sosit în Țările de Jos, a explicat Smeulders, „nu numai că s-a confruntat cu negarea istoriei lor comune, ci și cu negarea identității lor ca făcând parte din regatul olandez.” Astăzi, multe inițiative locale care se ocupă de recunoașterea trecutului colonial în Europa sunt conduse de membri ai diasporei. Astfel de proiecte, larg răspândite în fostele colonii, au, în general, o abordare ascendentă interesantă. Un bun exemplu este mișcarea „Rhodes Must Fall” din Africa de Sud, creată de studenții care luptă pentru decolonizarea sistemului de învățământ.

Smeulders lucrează în prezent la o viitoare expoziție privind sclavia și Țările de Jos la Rijksmuseum. Ea afirmă că realizarea unor astfel de proiecte este complicată din cauza dificultății de a găsi obiecte despre istoria rezistenței și abolirea lor în Caraibi. Spre deosebire de Regatul Unit și Franța, care au colecții mult mai mari care includ opere de artă care prezintă sclavie, o astfel de reprezentare nu exista în Țările de Jos. Prin urmare, țara se consideră în continuare o națiune mică, nevinovată și oarecum tolerantă. „Este mai dificil să construim un discurs incluziv atunci când nu aveți niciun obiect. Este dificil să vorbim despre ceva pe care oamenii îl neagă vreodată.”

Un subiect care se confruntă cu rezistență

Potrivit Lauro, relația belgiană cu trecutul său colonial este paradoxală. Pe de o parte, colonialismul belgian a fost cel mai criticat din cauza violenței în masă din perioada colonială timpurie sub regimul Leopoldian și a crimelor comise în timpul procesului de decolonizare. Pe de altă parte, Belgia este una dintre țările europene cel mai puțin critice în ceea ce privește istoria colonială. „S-a spus adesea că, în anii 60, 70 și 80, Belgia a cunoscut o amnezie colonială, dar cred că este mai mult o problemă de a nu asculta – și de a reduce la tăcere.” 

Practica „fețelor negre” din Belgia folklore, care a atras recent multă atenție la nivel internațional, arată că „Belgia se confruntă cu o problemă politică care a dat dovadă de negarea discriminării rasiale și a violenței coloniale” a explicat Lauro. Deoarece istoria colonială din Belgia este predată foarte puțin la școală, oamenii se străduiesc să conecteze practicile negre cu discriminarea rasială și cu contextul trecutului colonial. 

În Europa de astăzi, există o necesitate politică de a aborda violența trecutului colonial și exploatarea socială care a fost atașată regimului colonial. Potrivit Vogel, „unul dintre motivele pentru care este dificil să se abordeze aceste întrebări este pentru că există încă o cantitate semnificativă de nostalgie colonială. Gândiți-vă la numărul de orașe coloniale care au făcut parte din patrimoniul mondial. Într-un mod ciudat, localnicii au integrat oarecum acest trecut colonial ca parte a propriei identități. Istoria, dacă este plină de probleme cu adevărat complexe”, a menționat, de asemenea, că, în cadrul Brexitului, nostalgia colonială este foarte prezentă într-o anumită elită. Ideea că europenii au adus modernizarea în restul lumii continuă să constituie o înțelegere comună. Aceste discursuri care au fost deja create în vremuri coloniale sunt dificil de șters.

Această dezbatere a arătat de ce este esențial ca Europa să se implice în acest trecut dificil și că ar trebui să contestăm aceste discursuri care păstrează romanticismul colonialismului și îl prezintă ca un lucru care nu este atât de dăunător și care include părți pozitive. Recunoașterea moștenirii coloniale în societățile noastre contemporane este un pas esențial în procesul îndelungat de decolonizare a minților europene.