Nu uitați că 23 august – Memorii regimurilor totalitare

Film: https://youtu.be/Ncou5M6uqVw

Kazimierz Moczarski s-a născut la Varșovia în 1907. A absolvit studii de drept la Universitatea din Varșovia în 1932, după efectuarea serviciului militar. După ce și-a continuat studiile la Școala de Jurnalism a Universității, Moczarski a mers la Paris pentru a studia dreptul internațional la Institut des Hautes Études Internationales timp de doi ani. Ulterior, a lucrat la Ministerul Afacerilor Sociale, ocupându-se de legislația privind condițiile de muncă.

În timpul ocupației germane, Moczarski a fost un membru activ al armatei de origine, lucrând în cadrul Biroului de informații și Propaganda în calitate de șef al Diviziei de investigații din cadrul Rezistenței. Una dintre acțiunile pe care le-a organizat a fost preluarea a douăsprezece deținuți de la un spital armat în iunie 1944. În timpul revoltei de la Varșovia, a fost responsabil de una dintre cele patru posturi de radio pe care le-a înființat el însuși, precum și de funcția de redactoral Wiadomości Powstańcze (actualitatea insurgenței – cotidianul comemorării). I-a fost decernat Crucea de Auden Merit pentru activitatea sa din acel moment. După distrugerea totală a Varșoviei de către germani, Moczarski a reactivat centrele de informare și propagandă ale armatei locale din Cracovia și Częstochowa.

În august 1945, Moczarski a fost arestat de noile autorități comuniste care au lansat o campanie vizând eradicarea oricărei potențiale opoziții. În 1946, Moczarski a fost condamnat la zece ani de închisoare, redus ulterior la cinci ani. În 1949, la vârful stalinismului, a început o nouă rundă de interogatorii împotriva lui Moczarski și, în cele din urmă, a fost condamnat la moarte în 1952. Într-o scrisoare adresată instanței, Moczarski enumeră 49 metode de tortură utilizate împotriva sa. Izolarea sa cu comandantul german al SS, Jürgen Stroop, în această perioadă, a fost una dintre metodele aplicate de opresorii săi care au încercat să îi rupă voința. În conversațiile cu un execututioner, Moczarski menționează plimbările lui Stroop, parcelele de acasă, biblioteca personală și dreptul de a primi și de a trimite scrisori, toate privilegiile care i-au fost refuzate. După moartea lui Stalin în 1953, pedeapsa lui Moczarski a fost comutată în închisoare pe viață, dar nu a fost informat cu privire la aceasta timp de încă doi ani și jumătate.

În aprilie 1956, Moczarski a fost eliberat după ce a petrecut unsprezece ani de închisoare și a exonerat șase luni mai târziu. După eliberarea sa, Moczarski a lucrat ca jurnalist timp de mulți ani. El a folosit, de asemenea, marja de libertate disponibilă pentru a promova diverse cauze sociale. În 1968, a fost îndepărtat de la locul său de muncă atunci când a luat cuvântul în apărarea colegilor săi evrei în perioada în care Partidul Comunist a organizat purguri antisemite.

Kazimierz Moczarski a decedat în 1975.

Faimosul poet polonez Zbigniew Herbert și-a dedicat poemul „Co widziałem” (ceea ce am văzut) lui Kazimierz Moczarski. (prin intermediul Fundației Kazimierz și Zofia Moczarski)

Film: https://youtu.be/D8qlbH84ohE

Milada Horáková s-a născut la Praga în 1901. Tatăl său deținea o fabrică de creioane. A mers la o școală secundară din Praga în timpul Primului Război Mondial și apoi și-a început studiile la Facultatea de Drept a Universității Charles, exact la trei ani de la nașterea Republicii Cehoslovace. A absolvit în 1926 și a devenit director al departamentului de asistență socială al Consiliului municipal al orașului Praga. În același an, s-a alăturat Partidului Național Socialist Cehoslovac din centru-stânga. De atunci, a fost, de asemenea, membră activă a mai multor grupuri axate pe drepturile tinerilor și ale femeilor.

Odată ce ocuparea Cehoslovaciei a început în 1939, Milada Horáková și soțul ei, Bohuslav Horák, s-au alăturat mișcării de rezistență și au fost arestați de Gestapo în 1940. Horáková a fost încarcerat în închisorile Gestapo Pankrác și Little Fortress Terezín. În 1944, a fost condamnată la opt ani de închisoare. Ulterior, a fost trimisă în tabăra de concentrare Ainach de lângă München, eliberată de forțele aliate în mai 1945, apoi s-a întors imediat la Praga.

Horáková s-a alăturat din nou Partidului Național Socialist și a devenit membru al Parlamentului, până la preluarea puterii comuniste în februarie 1948, când a demisionat din funcție. În curând, a fost implicată în eforturile de restabilire a democrației împreună cu alți foști membri ai Partidului Național Socialist.

Milada Horáková a fost arestată de poliția secretă comunistă în septembrie 1949, împreună cu mulți alți foști membri ai partidelor politice necomuniste, și cu ajutorul a doi „consilieri” sovietici s-au angajat să pregătească un caz împotriva lor. Deși a fost obligată să recunoască unele dintre presupusele „infracțiuni”, ea a încercat să se apere cu curaj și coinculpații săi în timpul procesului. Procesul lui Milada Horáková și al altor douăsprezece a început la 31 mai 1950. A fost un test demonstrativ, bazat pe cele sovietice în timpul purjărilor lui Stalin din anii 1930. La 8 iunie 1950, Horáková și trei dintre copârâții săi au fost condamnați la moarte. În ciuda solicitărilor de clemență din partea unor persoane precum Winston Churchill și Albert Einstein, președintele Cehoslovac, Klement Gottwald, și-a confirmat sentințele.

În ultima scrisoare adresată fiicei sale în vârstă de șaisprezece ani înainte de executare, ea a scris: „Atunci când înțelegeți că ceva este corect și adevărat, atunci va fi la fel de ferm încât să poți muri pentru el.” În dimineața zilei de 27 iunie 1950, Milada Horáková a fost executată prin atârnare. În procesele ulterioare bazate pe același model, peste șase sute de persoane au fost condamnate în întreaga țară, dintre care zece au fost condamnate la moarte.

În primăvara anului 1968 de la Praga, ea și copârâții săi au fost exonerați. Din cauza invaziei Pactului de la Varșovia din august 1968, procesul de exonerare nu a fost finalizat. În cele din urmă, la un an de la Revoluția Vădurii din 1989, Milada Horáková a fost exonerată de acuzații. În 1991, i s-a acordat, postum, Ordinul T. G. Masaryk, clasa întâi de către președintele Václav Havel. (prin radio ceh)

Film: https://youtu.be/OA7WBoiW1Eg   

În timp ce este încă copil, Péter Mansfeld a participat la revoluția maghiară din 1956 de la Budapesta. S-a alăturat unității rebele János Szabó din Piața Széna din Buda, unul dintre cele mai puternice puncte de rezistență ale Gărzii Naționale insurgente. A acționat ca mesager între diferite unități rebele, a transportat prospecte, precum și grenade și arme și a livrat droguri de la Spitalul Margaret.

Represiunea crescândă și teroarea din partea comuniștilor în decembrie 1956 și ianuarie 1957 au condus la execuții în masă ale insurgenților maghiari și la deportarea în tabere de lucru și închisori. Represiunea a afectat, de asemenea, insurgenții cunoscuți de Mansfeld din Piața Széna, mulți dintre aceștia fiind spânzurați. La scurt timp după aceea, Mansfeld a fost arestat. Mansfeld intenționa să se elibereze din închisoare prin forță, precum și să relanseze revoluția. A format un grup care a desfășurat diverse campanii în 1958, printre altele, răpirea și dezarmarea unei miliții care patrulează zona ambasadei Austriei.

În februarie 1958, Mansfeld a fost arestat împreună cu patru dintre comradele sale. Condițiile de detenție s-au dovedit a fi extrem de dificile. Băieții au fost interogați noaptea și ținuți în mici celule întunecate. Péter a păstrat însă curajul și un spirit puternic. Procurorul a numit băiatul drept „trădător în clasă” și contrarevoluționar și a solicitat pedeapsa maximă.

La 21 noiembrie 1958, Mansfeld a fost condamnat la o pedeapsă pe viață. Cu toate acestea, Curtea Populară din Budapesta a majorat sentința la 19 martie 1959. Pedeapsa a fost moartea. Péter Mansfeld a fost atârnat în dimineața zilei de 21 martie, abia la vârsta de 18 de ani.

Film: https://youtu.be/yeeFO0Ywd1w   

Mala (Mally) Zimetbaum s-a născut la Brzesk (Polonia) în 1918. La sfârșitul anilor’1920, a imigrat împreună cu familia sa la Anvers (Belgia). În septembrie 1942, a fost arestată în timpul unui jundup de evrei la gara centrală din Anvers. Patru zile mai târziu, ea s-a aflat într-un vehicul de transport către lagărul de concentrare de la Auschwitz și a sosit acolo la 17 septembrie. În timpul unui proces de selecție la rampa de intrare, ea a fost trimisă în tabăra Birkenau, unde a primit numărul 19880. Datorită cunoștințelor sale lingvistice, a fost angajată în tabăra femeilor ca interpret și mesager.

În primăvara anului 1940, Edward (EDEK) Galiński a fost arestat din rândul unui grup de elevi de nivel mediu în timpul campaniei „AB” îndreptate împotriva inteligenței poloneze. La 14 iunie 1940, a fost adus la Auschwitz în primul transport de deținuți politici polonezi. În cursul procesului de înregistrare, acesta a primit numărul 531. În tabără, a lucrat, printre altele, la lucrările de călărie și într-o echipă de constructori, mai întâi în tabăra de acasă, apoi la Birkenau.

EDEK Galiński și Mala Zimetbaum, în exercitarea atribuțiilor lor, aveau relativ libertate de a se deplasa în tabără. Ei s-au întâlnit reciproc la sfârșitul anilor 1943 și 1944 și au căzut în dragoste. Galiński intenționa inițial să fugă cu prietenul său, Wisław Kielar. Îmbrăcat într-o uniformă SS, urma să își escorteze prietenul pentru a lucra. Chiar și în secret, a primit o uniformă și un pistol de la fostul Kommandoführer al lucrărilor de fier, SS-Rottenführer Edward Lubusch. Cu toate acestea, după întâlnirea cu Mala Zimetbaum, a dorit, de asemenea, să fugă din tabără. În cele din urmă, Kielar s-a retras din planul de evadare pentru a ajuta perechea în timpul încercării sale.

La 24 iunie 1944, Galiński a așteptat Mala Zimetbaum în uniforma sa SS la locul convenit. Folosind un permis necompletat pentru bărbații SS pe care Mala le-a furat și care au fost forjați, aceștia au putut ieși din afara corzilor mari de protecție. Cu toate acestea, după două săptămâni, aceștia s-au confruntat cu o patrulă germană. Femeia a fost reținută. Galiński a putut scăpa pentru că a reușit să se ascundă în ultimul moment. Cu toate acestea, a ieșit din ascundere și a fost predat în mod voluntar germanilor pentru a fi împreună cu cei dragi.

Aceștia au fost condamnați la moarte în urma unei anchete îndelungate și brutale care nu a reușit să extragă de la ei informații cu privire la cei care i-au ajutat în evadare. Edward Galiński a fost spânzurat în tabăra bărbaților din Birkenau. Mala Zimetbaum își înclină mâinile în timpul executării. Ulterior, ea a fost transportată la crematoriu și probabil a murit din cauza pierderii sângelui sau a fost împușcată.

Film: https://youtu.be/aMsOzImJnz0   

Juliana Zarchi s-a născut la Kaunas (Lituania) în 1938, într-o familie cu părinți de naționalități diferite. Tatăl său, lituanian de origine evreiască, dr. Mausha (Mauša) Zarchi s-a întâlnit cu viitoarea sa soție, Gerta Urchs, lucrând în Düsseldorf (Germania). Întrucât nu s-au putut căsători în al treilea Reich din cauza legislației naziste rasiste, în 1934 Gerta s-a transformat în iudaism și s-a căsătorit cu Mausha în Lituania, primind astfel cetățenia lituaniană. Zarchis a continuat să locuiască în Germania până în 1937, când permisul de muncă al lui Mausha nu a fost prelungit. Aceștia au decis să se stabilească în Lituania.

În 1939, a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Lituania a fost anexată în curând de către Uniunea Sovietică, iar apoi, atunci când cel de-al treilea Reich s-a aplecat asupra fostului său aliat și a atacat URSS în 1941, țara a fost ocupată de naziști. Acesta este momentul în care dr. Zarchi a decis să încerce să fugă din est, deoarece a presupus că fiica sa care privește aranul și soția sa ar avea șanse mai mari de supraviețuire dacă ar pleca. A fost ucis de Einsatzgruppen, fapt pe care rudele sale l-au învățat abia după încheierea războiului.

Din cauza patrimoniului său evreiesc, abia la vârsta de trei ani, Juliana a fost trimisă în ghetoul Kaunas și obligată să rămână acolo timp de mai multe luni. A fost introdusă ilegal cu ajutorul unei familiarizări familiale, Pranas Vocelka. Întrucât mama sa se temea de partă cu ea, Juliana a petrecut aproape întreaga perioadă de ocupație germană ascunsă în casa lor în bucătărie sau într-o mică încăpere lângă aceasta (abia la final, a fost dusă la surorile Carmelite).

Pe măsură ce armata sovietică a reintrat în Lituania, Gerta speră că nu va mai fi nevoită să se teamă pentru viața fiicei sale. În schimb, ambii au fost deportați în Tadjikistan din Asia Centrală ca parte a unei purjări a etnicilor germani. Ei au fost stigmatizați de localnici ca „fasciști” și forțați să trăiască și să lucreze în condiții dificile. În timp ce represiunea s-a atenuat după moartea lui Stalin, exilul pentru Juliana și Gerta s-a încheiat abia la începutul anilor 1960. Juliana s-a întors în Lituania în 1962. S-a mutat și a început să predea limba germană la Universitatea Vytautas Magnus din Kaunas (a dorit să studieze medicina, dar i s-a refuzat această posibilitate din cauza faptului că a fost deporționată). Gerta s-a alăturat fiicei sale un an mai târziu. Pe tot parcursul vieții, a încercat să se întoarcă la Düsseldorf, dar nu i s-a permis niciodată să părăsească URSS. A decedat în Kaunas în 1991.

Astăzi, Juliana locuiește în Kaunas și este membră a comunității evreiești de acolo. Ea călătorește în mod regulat și vorbește despre experiența sa și a familiei sale în ceea ce privește cele două dictaturi.