Creativitate

Cal din sticlă suflată, cu elemente decorative filate și lucrate cu cleștii. Piesă creată de sticlar în timpul său liber.

Acest cal din sticlă este o moștenire a industriei sticlei suflate din Liège, recunoscută la nivel internațional pentru expertiza sa.

Necunoscut

În pauza dintre comenzi, sticlarii exersau folosind resturi de sticlă pate de verre. În loc să le arunce, își foloseau imaginația pentru a crea obiecte de sticlă cunoscute ca piese „bousillé”, cum este și acest cal.

Material

Sticlă suflată multicoloră și sticlă filată transparentă

Dimensiuni

15 × 6 × 20 cm

Numărul de inventar

5052740

Drepturi de autor

Muzeul vieții valone – provincia Liège, Belgia

Starea

În depozit

Sursa imaginilor

Muzeul vieții valone – provincia Liège, Belgia

Mister Guttalin este o figurină pe care Ettore Guatelli însuși a creat-o reciclând un tub vechi de cremă de pantofi. Obiectul ilustrează modul în care ceva poate fi creat din nimic. O mică „operă de artă” personală ca aceasta poate readuce în mâinile creatorului său bucuria de a confecționa obiecte – așa cum făceau copiii când confecționau jucării improvizate, pe vremea când vechiturile ofereau posibilități nelimitate și se puteau transforma în orice produs al imaginației lor. Guatelli ne spune că aceasta este partea distractivă: să te inspiri din „gunoaie” și să redescoperi bucuria de a inventa.

Prin obiectele pe care le-a colecționat pentru muzeul său, Ettore Guatelli, muzeograf și învățător, a conceput o filozofie educațională bazată pe observarea directă a obiectelor – o filozofie pe care am putea-o numi „educație bazată pe obiecte”. În lecțiile sale de la școlile primare din Ozzano Taro sau în numeroasele conferințe pe care le-a ținut, Guatelli adopta, fără să-și dea seama, o abordare similară cu metoda modernă asociată cu pedagogia lui Bruno Munari și a Mariei Montessori, plasând obiectele în centrul narațiunii sale, folosindu-le ca recuzită pentru a ilustra valoarea și semnificația poveștilor pe care le spunea.

La sfârșitul anilor '90, Ettore Guatelli s-a îmbolnăvit, din păcate, și a trebuit să urmeze un tratament de chimioterapie care l-a obligat să stea la pat pe întreaga perioadă de convalescență. Atunci au prins viață creații precum Mister Guttalin, alături de toate figurinele pe care le confecționa din fragmente găsite în natură sau prin casă, cum ar fi crenguțe, miezuri de nucă, oase, pietricele sau dopuri de plută. Guatelli a umplut sertare întregi, cutii și recipiente cu aceste creații minuscule și, bucățică cu bucățică, mâinile sale au dat viață unui întreg univers de oameni în miniatură care pot fi acum admirați în camera de joacă.

Figurinele realizate manual de Guatelli (inclusiv Mister Guttalin) se găsesc în camera de joacă, unde sunt aranjate și expuse una lângă alta pe rafturile de pe peretele din dreapta. Camera de joacă este o parte specială a muzeului, probabil pentru că această încăpere spune povestea metodei de cercetare a lui Guatelli, iar vizitatorii văd cu ochii lor ceea ce încerca Guatelli să facă: să colecționeze obiecte din vremuri de mult apuse și până în viitorul îndepărtat. Aici găsim nu doar figurine, ci și alte jucării – mori fabricate din coji de nucă, camionete, caruseluri și avioane în miniatură – toate fabricate de copii care aruncă doar o privire unei bucăți de sârmă și își imaginează un întreg univers.

Material

Valorificarea prin reciclare a unui tub de cremă de pantofi

Dimensiuni

Cm: Lățime 5 – înălțime 6 – diametrul bazei 4

Drepturi de autor

@ Ettore Guatelli Museum Foundation

Starea

Expus

Sursa imaginilor

Mauro Davoli

La interfața dintre spațiu, sine și pneu se creează o experiență estetică. Exprimarea unei opinii este o chestiune de percepție, chiar de gust. Percepția face subiectul unei întregi teorii, în timp ce gustul face parte din practica noastră cotidiană, fie că vrem să ne exprimăm plăcerea, fie opusul. Un strat de flori plantat într-un pneu într-o grădină poate fi văzut ca o încercare independentă de a rezolva problema deșeurilor tehnologice problematice, în timp ce într-un muzeu acesta provoacă o dezbatere privind crearea unei colecții sau a unui patrimoniu cultural nedorit. Deși reciclarea este posibilă, este mai ușor să se arunce un pneu într-un șanț pe marginea drumului pentru a se dezvolta acolo cu celelalte roade ale civilizației: frigidere, sticle PET și pungi din plastic. Acest lucru este un indiciu al abordării noastre încrâncenate bazate pe transformarea în obiect și pe obținerea de servicii în ceea ce privește natura, precum și al lâncezelii noastre intelectuale care ne exonerează de la a stabili o relație cu spațiul. Și florile plantate într-un papuc ne oferă ocazia de a reflecta asupra a ceea ce merită colectat și a modului în care vorbim despre acest lucru?

Putem vedea peste tot în lume pneuri îngropate în pământ în loc de gard sau ca straturi de flori, pneuri ca pat pentru câini, leagăn sau sandale. Modalitățile de reutilizare sunt nenumărate, iar creativitatea utilizatorilor este nelimitată. Acest obiect din cauciuc are o legătură directă cu crearea și domesticirea spațiului și, ca atare, ne invită să ne punem întrebări despre: limitele sferei private și comune, ceea ce este degradat și obișnuit, obiect și non-obiect, ceea ce nu iese în evidență și ce este bătător la ochi, precum și separarea iluministă dintre om și natură.

Muzeele etnografice din Polonia sunt în căutarea unei identități. Ei au pierdut-o din cauza erodării contextului rural și folcloric. Un strat de flori plantat în pneuri achiziționate la târgul organizat de biserica dintr-un sat mic poate fi interpretat în mai multe moduri: ca o expresie a sensibilizării cu privire la mediu și a conștientizării acestuia, ceea ce nu era caracteristic modului de gândire populară; dar și ca o contribuție la discuția privind ce este patrimoniul.

Dimensiunea de bază care leagă obiectul de conceptul mai larg de deșeuri în acest caz este reutilizarea și valorificarea – reutilizarea și atribuirea unei funcții noi obiectelor deja existente. Ca element estetic și de domesticire a spațiului, ne transportă într-un tărâm în care experimentăm lumea și discutăm despre valorile care ne organizează experiențele. Deșeurile pot avea o valoare neeconomică?

Material

Vopsire, tăiere, lipire, pneu auto

Dimensiuni

Înălțime 65 cm; Lungime 80 cm; Adâncime de aproximativ 30 cm

Numărul de inventar

PME 58041

Drepturi de autor

Muzeul Național de Etnografie

Starea

Expus

Sursa imaginilor

Fotografie de Edward Koprowski

Muzeul Vieții și Artei Populare din Austria a dobândit lucrarea la jumătatea anului 2022. Artista vieneză Sabine Wiedenhofer a conceput și a creat această lucrare în 2021 din resturi de obiecte (scrisori, lumânări, jucării de pluș etc.) depuse spontan pentru a comemora atacul terorist din 2 noiembrie din Districtul 1 din Viena. La momentul atacului islamist, artista se afla pe străzile unde a avut loc atacul și s-a refugiat cu familia într-o cafenea, pentru a scăpa de focul armei teroristului. În zilele care au urmat, a vizitat locurile atacului de mai multe ori și a văzut cum obiectele depuse în memoria victimelor deveneau din ce în ce mai numeroase. A simțit nevoia să transforme aceste articole în opere de artă permanente.

Atacul terorist islamist din centrul plin de viață al Vienei, care a avut loc la 2 noiembrie 2020 - înainte de începerea unei noi runde de lockdown din cauza COVID19 - a cauzat un șoc uriaș, ale cărui repercusiuni se mai resimt și astăzi. Locuitorii capitalei austriece au fost afectați la nivel personal și la nivel emoțional, la fel ca restul populației Austriei. Mulți aveau sau au cunoștințe care s-au aflat în locurile unde s-a petrecut atacul terorist. Acest obiect reflectă experiența atacului, momentele care au urmat imediat și amintirile individuale și colective în legătură cu evenimentul, dar și cele ale țării întregi, precum și mecanismele dezvoltate pentru a îi face față, alături de cele din alte locuri din Europa și din alte părți, care au suferit în ultimii ani ca urmare a terorismului islamist.

Exponatele sunt atipice pentru Muzeul Vieții și Artei Populare din Austria. Lucrările au fost dăruite Muzeului de artistă și de galeria care expune lucrările acesteia. Colecțiile Muzeului Vieții și Artei Populare din Austria conțin în principal obiecte asociate cu cultura cotidiană și/sau cu arta populară și includ doar câteva opere de artă contemporană. Dată fiind importanța deosebită a atacului pentru memoria culturală și colectivă a Vienei și a întregii Austrii, Muzeul Vieții și Artei Populare din Austria a decis să integreze aceste exponate în colecții și să le păstreze la Viena ca resurse care să fie studiate ulterior.

Atacul terorist și actele spontane de comemorare din Viena, cum ar fi vizitarea locurilor unde s-au petrecut atacurile, depunerea de scrisori, lumânări, jucării de pluș și alte asemenea obiecte au lăsat urme. Distrugerea acestor obiecte de comemorare ar fi fost percepută ca o lipsă de respect și o profanare, nu doar de către artist, ci și de către departamentul municipal de gestionare a deșeurilor. S-a pus întrebarea cum să se procedeze cu aceste obiecte materiale speciale de comemorare, pentru care nu exista și nici nu putea să existe un loc (permanent) în spațiul public și care, ca urmare, trebuiau „aruncate”. Deși inițial au fost îndepărtate și tratate ca „deșeuri” de către serviciile municipale respective, acestea din urmă au luat ulterior legătura cu artista pentru a stabili detalii logistice legate de gestionarea acestor obiecte. Transferul obiectelor la Muzeul Vieții și Artei Populare din Austria a asigurat un cadru instituțional, muzeal pentru această expresie a comemorării și pentru procesul de adaptare la atac și de împăcare cu această întâmplare.

Material

Sticlă, aluminiu

Dimensiuni

Sticlă: 26x26; Aluminiu: 37x37

Numărul de inventar

ÖMV/89.815/01,02

Drepturi de autor

© Volkskundemuseum Wien

Starea

În depozit

Sursa imaginilor

© Christa Knott, Volkskundemuseum Wien © Claudia Peschel-Wacha, Volkskundemuseum Wien

Poetul Karl Martin Sinijärv nu și-a putut aminti exact cum a intrat în posesia acestei cămăși: „Probabil că a fost una din acele cămăși aproape negre de la fabrica de cămăși din Sangar, comercializate sub denumirea « Casual Glam ». La un moment dat în anii ’90, în timp ce aruncam un alt articol de îmbrăcăminte, m-am simțit puțin vinovat și am zis că voi tăia și păstra cel puțin eticheta frumoasă de pe acesta. Asta părea un lucru prostesc la vremea respectivă. Dar apoi am ajuns să scot etichetele de pe mai multe articole de îmbrăcăminte și mi-a venit ideea să le cos pe această cămașă neagră, ca și cum ar fi fost niște ecusoane. Urmăream prin asta să ridic în slăvi și să îmi bat joc de cultul banilor caracteristic anilor ’90 și de dorința de a intra într-o nouă eră.” Urve a continuat să coasă etichete pe cămăși, ceea ce a dus la formarea unei colecții de dimensiuni notabile de-a lungul anilor. Cămașa a determinat chiar și redefinirea unei discipline științifice moderne: „dacă o etichetă desemnează un lucru și lucrul respectiv desemnează eticheta, dar lucrul desemnat de etichetă este, de fapt, un cu totul alt lucru, care are, la rândul său, propria etichetă și totul este încurcat ca o cămașă îmbrăcată cu spatele în față și întoarsă pe dos, asta este ceea ce numim semiotică. Foarte tipic pentru orașul universitar Tartu. La un moment dat, lumea s-a schimbat și împodobirea cămășilor a luat sfârșit. Cămașa a stat mult timp în dulap. Până când anii '90 au devenit istorie și fiul meu a trebuit să facă rost de niște haine pentru o petrecere în stilul anilor '90 care urma să aibă loc la școală. Astfel, cămașa a primit o nouă viață, care va continua, sperăm, în acest muzeu.”

Imaginile unor mărci extrem de diferite ne relatează un episod interesant al istoriei recente a schimbărilor din industria textilă europeană, ne amintesc ce mărci erau apreciate în rândul tinerilor, ce modele propuneau creatorii de modă din vremea respectivă, și de ce unele mărci au dispărut de pe piața mondială atât în Europa de Est, cât și în Europa de Vest din cauza amprentei lor de mediu, chiar dacă această cămașă bărbătească a fost fabricată din materiale de calitate în Estonia.

În fiecare an, în cooperare cu școli și instituții de învățământ, Muzeul Național al Estoniei organizează programul educațional „Călătorii în timp” (Ajarännakud), iar această cămașă a oferit unui elev de la Liceul de Științe din Tallinn șansa de a trăi ca în anii ’90, perioadă în care Estonia și-a redobândit independența (o societate în tranziție, începuturile întreprinderilor private, noi tendințe ale modei etc.). Cămașa a fost donată ca exponat Muzeului Național al Estoniei și va îmbogăți expoziția permanentă a Muzeului, intitulată Encounters.

La un moment dat, lumea s-a schimbat și împodobirea cămășilor a luat sfârșit. Cămașa a stat mult timp în dulapul părinților, până când nostalgia istoriei recente a readus în modă anii ’90 și a putut fi folosită la o petrecere în stilul anilor ’90.

Persoanele foarte interesare de istoria modei vor recunoaște cu siguranță multe dintre mărcile iubite acum câteva decenii, care au ajuns la coșul de gunoi al istoriei.

Material

Bumbac

Dimensiuni

Înălțime × lățime × adâncime: 80 × 50 × 10 cm

Numărul de inventar

ERM A 1066:6

Drepturi de autor

Muzeul Național al Estoniei

Starea

Depozit/colecții de articole textile

Sursa imaginilor

Muzeul Național al Estoniei

Artefactul a fost cel mai probabil produs la una dintre fabricile de suflat sticlă din România, aflate în număr mare în regiunea Transilvania, două dintre cele mai populare aflându-se în zonele Pădurea Neagră și Tomești. În ciuda faptului că suflatul sticlei este în principal o muncă ce are nevoie de expertiză și mânuire individuală, creatorii unor astfel de obiecte au fost rareori semnați, fiind mai degrabă organizați în cooperative de lucru sau întreprinderi. În timpul regimului comunist, aceste grupări erau subordonate unei instituții impersonale a statului, însărcinat cu a fi furnizorul unic, drept care munca lor îi era direct atribuită.

Deși originea artefactului în sine este neclară, se cunoaște că Transilvania manufactura obiecte de sticlă încă de la începutul secolului VII, când au fost aduși și muncitori din Italia, mai specific Murano; în timp, s-au alăturat și muncitori germani și slovaci. Aici apar mai târziu fabricile Pădurea Neagră și Tomești. În a doua jumătate a regimului comunist, peștii de sticlă ar fi populat majoritatea caselor din România; imaginea persistentă în mitologia națională îi vede drept decor pentru televizorul cu tub catodic, laolaltă cu o țesătură tip mileu. Anumite surse menționează că aproximativ 90-95% din producție era exportată în SUA.

Obiectul face parte dintr-o donație mai largă, a donatorului privat Marius Cazan. După Revoluția împotriva regimului comunist din 1989, noul Muzeu al Țăranului Român anunță că primește artefacte de la publicul larg pentru a le include în expoziții și arhivele sale, afirmând deci o misiune de valorificare a microistoriilor și patrimoniului recent. Mai mulți astfel de pești ajung în posesia muzeului în scop expozițional, în cadrul unor evenimente precum expoziția, Cei din lume fără nume (2012) și Muzeu3017 (2017).

Artefactul are statut de obiect comun, târziu acceptat de muzee ca fiind relevant comparativ cu evenimentele istorice de amploare sau cultura înaltă. El nu e per se un obiect al producției de masă, necesitând implicarea unui artizan. Depășește uzul casnic, căci devine un exponent pentru viața domestică a posesorului, arătând un spectru larg al atitudinilor sociale. El încapsulează comportamente prezente în afara regimului și deopotrivă arată complicitatea obiectelor obișnuite în legitimarea puterii, devenit icon pentru regim. În comunism, decorația democratiza și accesibiliza luxul, fiind posibilitatea de a transforma o locuință în acasă; azi, este deseori perceput ca fiind kitsch.

Material

Glass blowing

Dimensiuni

30.5 x 10 x 6 cm (L x W x H)

Numărul de inventar

C.Ob-0048

Drepturi de autor

National Muzeul Național al Peasantului Român

Starea

În depozit

Sursa imaginilor

Vladimir Bulza / NMPR privind drepturile de autor