Speranța în clasă: profesorii scriu următorul capitol al Europei
Laurence și Guido, din echipa de învățare a muzeului, explică procesul colectiv de redactare care stă la baza „Manifestului speranței”.
Manifestul speranței a fost lansat la 27 mai 2026 în cadrul celei de a 32-a Conferințe anuale a EuroClio: Istorie și speranță – Învățare pentru schimbare, organizată în colaborare cu Casa Istoriei Europene. Acesta poate fi descărcat de pe această pagină web.
Interviul de mai jos a fost realizat de Missions Publiques – o organizație europeană specializată în procese deliberative conduse de cetățeni. Misiunile Publiques s-au angajat să conceapă și să faciliteze un proces participativ în timpul Conferinței anuale EuroClio din 2026, permițând profesorilor să redacteze împreună textul colectiv „Manifestul speranței”. Acest proces este creat în strânsă colaborare cu echipa de învățare a Casei Istoriei Europene, asigurând fundamentarea pedagogică a acestuia și alinierea la obiectivele educaționale ale conferinței.
Publicații privind misiunile (PM): De ce a ales Casa Istoriei Europene acest moment pentru a lansa inițiativa „Manifestul speranței” în cadrul conferinței?
Guido: În urmă cu trei ani, am început o evaluare la scară largă, colaborând cu 1,000 de profesori pentru a identifica ceea ce lipsea în practica lor zilnică – fie că era vorba de lacune în materie de învățare, de lipsa materialelor sau de deficiențe în programa lor de învățământ. După ce am identificat principalele nevoi de învățare, am început să dezvoltăm un set de instrumente digitale cu resurse pe care profesorii le pot utiliza direct în clasă. De asemenea, a devenit clar că în jurul acestei activități se formează o comunitate. Profesorii au dorit să rămână conectați, să contribuie la gândirea lor și să colaboreze mai strâns cu noi. Acest lucru ne-a determinat să organizăm o conferință amplă în cadrul căreia aceștia să se poată întâlni, să facă schimb de bune practici și să exploreze noi abordări pentru a-și sprijini predarea în anii următori. În cadrul acestei conferințe, Manifestul speranței este un instrument de reflecție colectivă, pe care profesorii îl pot dezvolta și integra în practica lor în următorii ani.
Laurence: Unul dintre rezultatele raportului de evaluare a fost că, atunci când i-am întrebat pe profesori ce anume funcționează cel mai bine pentru a aborda subiecte precum istoria europeană, integrarea europeană, rolul memoriei sau perspectivele multiple (toate esențiale pentru ceea ce facem la Casa Istoriei Europene), una dintre cele mai eficiente abordări a fost ceea ce am putea numi „istorie pozitivă”. Aceasta nu înseamnă evitarea unei istorii dificile. Înseamnă să o abordăm dintr-o perspectivă constructivă – una a empatiei, a solidarității, a jurnalelor personale și a poveștilor individuale.
PM: Ce credeți că este cel mai interesant și, poate, cel mai sensibil, despre a lucra astăzi la speranță în Europa?
Laurence: Prezentarea unei „istorii pozitive” nu înseamnă un optimism superficial; este vorba despre a le oferi oamenilor un sentiment de implicare. De asemenea, creează un limbaj comun și o modalitate comună de a implica generațiile mai tinere, oferindu-le posibilitatea de a lua măsuri, de a rămâne în joc și de a rămâne implicați în calitate de cetățeni și agenți ai schimbării. Avem propriul nostru cadru de evaluare, dar îl putem, de asemenea, conecta cu tipul de argument dezvoltat de Rutger Bregman: atunci când anticipăm în mod constant catastrofa, riscăm să consolidăm lipsa de speranță și dezangajarea. Acest lucru este valabil, de exemplu, în cazul schimbărilor climatice. În schimb, atunci când evidențiem căi credibile de schimbare, potențialul nostru de impact crește. Pentru profesori, efectul de propagare este deosebit de semnificativ. Un profesor de istorie care participă la această conferință sau citește Manifestul speranței poate lucra cu 100-150 de elevi în fiecare an și poate avea decenii de predare înaintea lor. Acesta este un domeniu de aplicare enorm.
Guido: Trăim astăzi într-o lume oarecum cinică și polarizată. Consider că speranța este un lucru care poate acționa împotriva acestui lucru. În mod concret, pe măsură ce am construit programul conferinței, am analizat modul în care putem aduce un sentiment de speranță în fiecare element: vorbitorii, principalele note, atelierele aproape ca medicamente împotriva cinismului și a polarizării.
PM: Programul conferinței dumneavoastră este foarte ambițios în ceea ce privește abordarea unor subiecte complexe, în special în ceea ce privește predarea și istoria. Cum ați construit programul și cum ați integrat aceste dimensiuni diferite?
Guido: Am selectat vorbitori și contribuitori principali despre care am considerat că ar putea aduce cu adevărat acest „medicament al speranței” în prim-plan. Pentru ateliere, am colaborat cu EuroClio și am lansat o cerere de contribuții cu un cadru clar, invitând profesori, organizații și alți actori care consideră, de asemenea, că speranța este o abordare utilă. Acest lucru a făcut din acesta un proces cu adevărat ascendent: nu am dictat pur și simplu programul. În total, avem aproximativ 40 de ateliere, formând un set divers de contribuții aliniate la pilonii pe care i-am definit. De exemplu, se pune un accent puternic pe combaterea rasismului, care este unul dintre pilonii principali ai programului, precum și pe valorile democrației și cetățeniei.
Laurence: Temele sunt axate pe perspective multiple, democrație și valori europene, precum și pe combaterea rasismului, în special în contextul deschiderii unei expoziții temporare („Postcolonial?”), care face parte din program. Aceste teme se reflectă, de asemenea, în HistoriCall, platforma digitală de învățare a Casei Istoriei Europene, care oferă resurse gata de utilizare pentru cadrele didactice din întreaga Europă în 24 de limbi. În acest cadru, lansăm două noi module la momentul conferinței: „Ce este rasismul?” și „Încredere sau monitorizare”, cu accent pe combaterea rasismului și, respectiv, pe educația în domeniul mass-mediei. Pe parcursul celor patru zile, aceste teme sunt integrate într-o călătorie de învățare mai amplă. Am inclus, de asemenea, un program cultural, deoarece evenimentul are loc la Bruxelles și mulți profesori vin din străinătate. Acesta le oferă o ocazie valoroasă de a înțelege mai bine contextul belgian, de a descoperi alte muzee din Bruxelles și de a vizita o serie de școli.
Acest gem ascuns, pasiunea profesorilor, este ceea ce încercăm să aducem în prim-plan.
PM: De ce crearea în comun a fost o parte atât de importantă a Manifestului speranței încă de la început?
Guido: Am învățat din experiență că cele mai utile lucruri pe care le putem oferi sunt: în primul rând, materialele didactice pe care le pot utiliza în mod direct; în al doilea rând, o conferință în cadrul căreia aceștia pot face schimb de bune practici; și, în al treilea rând, un manifest. Nu ar fi nici adecvat, nici rezonabil să presupunem că suntem cei mai în măsură să determinăm conținutul unui astfel de manifest, pe parcursul celor trei zile ale conferinței, oferim cadrelor didactice agenția și platforma pentru a-l modela în mod colectiv: pentru a identifica ceea ce contează cel mai mult pentru ei. Rolul nostru este apoi să facilităm și să conectăm: să contribuie la promovarea acestui manifest și să se asigure că acesta ajunge la oamenii potriviți. Am invitat un membru al Comisiei și președintele Comisiei CULT să primească manifestul și să răspundă la acesta.
Laurence: De asemenea, acesta este pur și simplu modul în care lucrăm în învățarea formală. Atunci când dezvoltăm HistoriCall, modulele noastre digitale, începem cu o evaluare front-end, apoi dezvoltăm un prototip, apoi îl testăm cu aproximativ 100 de profesori din 20 de țări pe parcursul a două săptămâni – ajungând la 1,000-1,500 de elevi – și apoi informăm cu privire la rezultate. Această reflecție colectivă este punctul în care observați cu adevărat puterea acestei abordări: voci din nord, est, vest, sud și centrul Europei, convergente. Manifestul Hope este o prelungire a acestui lucru – oferind și mai mult spațiu și mai multă asumare a responsabilității în acel moment de creare colectivă. Profesorii își doresc cu adevărat să lucreze împreună, apreciază faptul că li se pun întrebări și își asumă responsabilitatea.
Profesorii sunt cei din clasă: ei știu cel mai bine ce se întâmplă acolo. Rolul nostru este de a le sprijini.
PM: Ce ați dori ca participanții să renunțe la această experiență?
Laurence: Sper că vor fi mândri de ceea ce au creat în comun și mândri că au demonstrat că este posibilă colaborarea la această scară, între țări și contexte. Profesorii își petrec zilele solicitând elevilor să colaboreze; acum le cerem același lucru. În loc să asculte pur și simplu în timpul unei zile de dezvoltare profesională, ei vor crea ei înșiși conținutul. Acest sentiment de asumare a responsabilității este ceea ce sper cel mai mult că vor lua cu ei.
Guido: Îmi amintesc de acest lucru. Sper ca ei să îmbrățișeze cu adevărat speranța: nu ca un optimism naiv, ci ca un antidot la speranță. Alternativa la speranță este lipsa de speranță și exact asta trebuie să evităm. Pentru mine, speranța îmbrățișează reflecția critică, colaborarea și deschiderea către schimbare și îmbunătățire. Dacă profesorii ar lăsa această conferință cu această energie, acest sentiment de implicare și dacă manifestul ar deveni ceva pe care îl pot împărtăși și valorifica, aceasta ar fi o mare realizare.