Seria „Istoria dezbaterii”, Bruxelles, o capitală europeană?

„Capitala europeană” de la Bruxelles este „marketingul orașului” înainte de apariția conceptului?

Chloé Deligne subliniază că istoria este, înainte de toate, o poveste; ea a fost transformată într-o disciplină științifică și academică pentru a o transforma într-o știință, dar, mai presus de toate, este o poveste care se spune. Discursul istoric este format din puterea imaginilor și a narațiunii.

Utilizarea termenului „capitală” pentru a desemna un oraș important din interiorul unei națiuni, al unei țări sau al unei federații de națiuni este relativ nouă. În limba franceză, cuvântul „capitală” apare în secolul 16 ca desemnând un oraș de referință. Această epocă vede geneza statului modern, care va culmina cu secolul 19, odată cu crearea de state naționale, fiecare cu propria lor capitală. Cuvântul „capitală” pentru a desemna un oraș, sediul principal al instituțiilor, este, prin urmare, un cuvânt care apare odată cu crearea progresivă a statului. Pentru perioadele anterioare, acest cuvânt nu are prea mult sens. Putem vorbi despre orașul de reședință al instanței, despre principalul nucleu economic (mulți din nord-vestul Europei), dar, atunci când vorbim despre regiunile noastre (fosta țară din sudul Țărilor de Jos), ideea unui stat centralizat, al unui stat-națiune, este un proces care se va dezvolta și mai lent decât în alte părți ale Europei (crearea Belgiei în 1830).

Prin urmare, această noțiune de „capital” este foarte recentă în Belgia. Noțiunea de „centralitate” este mai semnificativă pentru Bruxelles; mai întâi în fosta țară de Jos și, ulterior, în Belgia însăși și, în sfârșit, în ceea ce privește Europa. Centralitatea acordă o mare importanță discursurilor și imaginilor transmise. Dacă doriți să fiți centrul unui lucru, trebuie să vă prezentați și să susțineți că sunteți centrul acestui lucru. Încă din secolele 12-13, elita de la Bruxelles a cultivat această poziție centrală prin imagini menite să le promoveze orașul. Rolul central al orașului Bruxelles, de exemplu, a fost impus orașului Louvain, din care s-a întors primul dismist care a condus Brabantul; de asemenea, a fost proclamată împotriva Anvers, care a avut un rol economic major în favoarea sa. De mai multe ori, Bruxelles-ul a reușit să recâștige mâna superioară până la crearea unei anumite continuități.

De-a lungul unei perioade îndelungate, rolul central al Bruxelles-ului a fost creat mai degrabă prin construirea de povești și imagini decât prin recunoașterea sa de către instituții drept capitală; acesta a fost construit, de asemenea, în mod implicit, deoarece ar putea fi considerat un element extern în comparație cu altele, ale căror afirmații ar putea părea mai evidente.

Putem spune că Charles V a dus la destinul european al Bruxelles-ului?

Până în secolul 16, Bruxelles-ul era un stat prințos, un „Princelijke Stadt”, adică reședința obișnuită a unei puteri tipărite. Orașul face parte din rețeaua urbană a fostelor țări joase, care includea Benelux modern și o parte din nordul Franței. Roel Jacobs afirmă că puterea se afla apoi în mâinile unei elite militare ereditare care se mișcă în mod constant; au existat locuri în care puterea a rămas mai des decât în altă parte, iar Bruxelles-ul a reușit să dobândească acest statut între secolele 13 și 16 și să îl mențină. Suveranitatea lui Charles V (1515-1555) este o perioadă crucială în istoria europeană; el este o figură-cheie în înțelegerea sa, dar cu implicații critice și globale. Anii 1560 urmau să aibă implicații majore în întreaga Europă, iar aceste evenimente istorice au avut loc la Bruxelles.

Elitele urbane au jucat un rol major în destinul orașului Bruxelles ca oraș de reședință al prințului. Când regul avea nevoie de bani, el a apelat la comercianți, meșteșugari, adică la populația orașelor. Nobilitatea care deține monopolul puterii militare a exercitat presiuni pentru a obține plata și, în majoritatea cazurilor, contribuitorii au negociat cu fermitate pentru a plăti cât mai puțin posibil. Comercianții din Bruxelles au avut o abordare diferită: ei erau dispuși să plătească mai mult decât li s-a solicitat. De exemplu, aceștia sunt cei care finanțează Aula Magna/Prima Mare Stat pentru Philip the Good – Duke of Burgundy, la Palatul Coudenberg (1452-1460). Motivul este acela că rezidenții din Bruxelles preconizau beneficii economice ca urmare a existenței unei instanțe la Bruxelles. În Evul Mediu, nimeni nu era mai scump decât Ducea lui Burgundia și instanța sa. Pentru a sărbători un tratat, o naștere, o nuntă, ei au organizat partide sumbre în care banii au fost aruncați literal cu ușile și ferestrele. Această clientelă și-ar putea permite produsul cel mai puțin prețuit al timpului: tapiseria fabricată din fire de aur și argint. Bruxelles-ul era pe punctul de a se stabili ca centru de producție a acestei tapiserii de lux. Interacțiunea unei politici voluntare de investiții pentru a deveni un centru rezidențial imprimat asociat producției de lux a avut succes pentru Bruxelles.

Dacă Bruxelles-ul a obținut o poziție politică importantă, devenind un oraș de reședință printă și apoi o capitală, nu s-a impus în mod conflictual. Există asemănări între sosirea burgundienilor la Bruxelles și cea a instituțiilor europene; asemănări legate de spiritul Bruxelles-ului, care este ilustrat în alegerea simbolurilor pentru oraș. În acest context, este interesant să comparăm Anvers cu Bruxelles pentru a înțelege acest spirit urban (Manneken-Pis pentru Bruxelles, un soldat roman care a învins un giant pentru Anvers).

Există astăzi o „bulă” europeană la Bruxelles?

Există comunități diferite în Bruxelles care locuiesc fără contact sau interacțiune între ele? Are Comunitatea Europeană un sentiment de apartenență la Bruxelles? Care este atitudinea unui scriitor față de oraș?

Grażyna Plebanek, în romanul său „Legătură ilegală”, care prezintă Eurocrats, spune că au propriul jargon ca și cum ar trăi într-o lume separată. Există cu siguranță o Bubble Eurocrat la Bruxelles, dar nu este singura. Sunt prezente, de asemenea, alte bule legate de naționalitate și/sau generații.

Comunitatea poloneză din Bruxelles, de exemplu, formează o bulă de sine stătătoare; au venit aici pentru a lucra, se întorc în Polonia după o perioadă de timp fără a se integra și au puține contacte cu orașul și cu locuitorii săi. De asemenea, aveți bula a doua sau a treia generație de imigranți din Maroc sau Congo. Acestea au mai multe interacțiuni cu orașul. Dacă privim sociologia orașului, putem observa că zonele sale nu sunt cu adevărat mixte. Inițiativele unor instituții culturale de promovare a întâlnirilor comunitare prin găzduirea de artiști din medii diferite (cum ar fi KVS sau Teatrul Național, de exemplu) sunt deosebit de importante. Până în prezent, publicul rămâne în cea mai mare parte belgian, dar lucrurile se schimbă. În unele centre culturale, cum ar fi Pianofabriek din Saint Gilles, diferite naționalități sunt deja mixte. Grażyna Plebanek locuiește la Bruxelles de aproape 15 de ani. Michel Dufranne (RTBF) i-a spus că este o „zinneke” care, în limba populară, înseamnă o persoană care locuiește la Bruxelles, are mai multe identități culturale și apreciază această diversitate de atașamente. Acest termen „zinneke” conferă individului un „statut”. Putem trăi și iubi la Bruxelles, dar, în același timp, ne simțim polonezi din Varșovia. „Zinneke” sunt numeroase la Bruxelles.

Roel Jacobs precizează că etnia originară din Bruxelles este „ketje”, iar cea care are rădăcini în altă parte este „zinneke”. Aceste două noțiuni sunt pozitive și formează împreună identitatea unei comunități urbane. Orașul trebuie să interacționeze cu lumea exterioară (importăm, transformăm și exportăm). Aceasta este antiteza naționalismului. Orașele sunt conștiente de acest lucru de mult timp; ei își scriu povestea atât din interior, cât și din exterior.

Aceasta nu este o particularitate a Bruxelles-ului: să luăm Anvers în secolul 16. Cea mai mare imprimantă din Anvers (și Anvers a avut un rol esențial în tipărire și traducere), a fost imprimanta franceză Plantin. Cel mai mare speculator al epocii, care a dublat zona orașului Anvers prin crearea „Nieuwstraat”, a fost din Liège.

Un alt exemplu: primitivele flamande. Principalele caracteristici ale artiștilor denumiți „primitivi flamanzi” sunt că nu erau nici primitive, nici, în general, flamande. Roger „de la Pasture” provine din Tournai, un oraș regal francez din ziua sa; s-a mutat la Bruxelles pentru că tribunalul din Burgundian se afla acolo și și-a schimbat numele în Vander Weyden. Colaboratorul sau elevul său se numește Memling (care provine din Memlingen, lângă Mainz); portretele sale sunt formate din personalități judiciare sau finanțatori care lucrează pentru instanță. Memling a lucrat apoi la Bruges, unde a pictat numeroase portrete ale bancherilor și comercianților italieni. În acest context internațional și deschis, părăsim observațiile naționaliste și nu este necesar să ne întrebăm dacă aceste persoane vorbesc francezi sau olandezi. Orașele al căror succes se bazează pe deschiderea lor către lumea exterioară pot fi considerate centre europene.

Care este impactul prezenței instituțiilor europene și a Eurocrats asupra orașului?

Eurocrats este „noii aristocșați”? Pentru a cita unul dintre vizitatorii Casei Istoriei Europene: Bubble de Eurocrats poate fi considerată elitistă datorită veniturilor lor, care sunt mult mai mari decât cele ale majorității rezidenților din Bruxelles – chiar dacă instituțiile europene angajează și contractanți cu statut și venituri precare. Chloé Deligne subliniază că coabitarea în același spațiu a comunităților cu o distribuție inegală a bogăției provoacă tensiuni palpabile. După o perioadă de entuziasm în anii 70, anii 80-90 includ prezența instituțiilor europene în oraș ca un rău necesar.

De la începutul acestui secol, au existat tensiuni între această populație cu venituri foarte ridicate (care nu se poate limita doar la Eurocrats) și alte grupuri de populație. Această situație întărește nedreptățile și resentimentele. Și ridică întrebări: Bruxelles, capitala Europei, dar pentru cine? Cine beneficiază cel mai mult?

Dinamica imobiliară indusă de înființarea instituțiilor europene și afluxul de noi locuitori din toate țările contribuie la tensiuni extreme, fie ele sociale, financiare sau economice. Aceste tensiuni trebuie luate în considerare rapid pentru a evita agravarea situației.

În ce măsură este Bruxelles o „capitală artistică” în prezent?

Este Bruxelles un oraș care inspiră creativitatea? Ce reprezintă prezența artiștilor într-un oraș? Ce este o capitală artistică? Ce reprezintă această prezență a artiștilor pentru locuitori? Există un dialog între aceștia? Acest dialog este unul dintre domeniile de acțiune ale Wiels.

Pentru Dirk Snauwaert, noțiunea de „capitală” nu își are locul în sfera culturală și artistică. Unele orașe au o importanță mai mare în creația artistică sau în difuzarea artistică, dar nu este o chestiune de funcții legate de cele ale unei capitale. În ceea ce privește prezența internațională a artiștilor la Bruxelles, exemplele se regăsesc în principal în secolele 19 și 20: Bruxelles a fost un oraș gazdă pentru scriitori aflați în exil (Karl Marx, Victor Hugo, de exemplu) sau pentru colonii de artiști din Țările de Jos; casa de operă „La Monnaie” este Wagnerian, deoarece repertoriul lui Wagner este interzis în Franța. Bruxelles a avut, de asemenea, o perioadă de creație artistică intensă la sfârșitul secolului 19/începutul secolului 20, în special cu Art Nouveau, care este denumit și secesionism la nivel internațional.

În prezent, particularitatea în domeniul creației la Bruxelles (și această tendință este în creștere) privește inventivitatea practicienilor (în sensul celor care au o practică artistică, de a înlocui cuvântul artist) și a căror interdisciplinară este în mod incontestabil centrul mondial. Acest fenomen a început în urmă cu 30 de ani și datorită „Kunstenfestivaldesarts”, aceste inițiative interdisciplinare/transdisciplinare au fost reunite. Wiels are un program de reședință de douăsprezece ani care nu numai că îi primește pe artiștii europeni în sens strict instituțional, ci și într-un sens mai deschis și mai diasporic, deoarece practica artistică în sine este europeană, indiferent de originea practicianului. Inițial, a existat „valul flamand” care a apărut în anii’80, în care artiști din lumea dansului, a noilor mijloace de informare în masă, a muzicii, a teatrului, a literaturii și a filmului au reunit și au stabilit practici interdisciplinare la Bruxelles (Anne Teresa de Keersmaeker, Wim Vandekeybus, Jan Fabre, Alain Platel...). În același timp, artiștii atrași de explorarea unor noi moduri și zone de exprimare au venit la Bruxelles și, în cele din urmă, au locuit acolo. Acest lucru a fost posibil datorită costului relativ scăzut al bunurilor imobile și disponibilității spațiului.

Artiștii care nu mai pot trăi la Amsterdam, Paris, Londra sau chiar Berlin constituie bula noastră artistică. Cu toate acestea, Berlin rămâne un oraș important, în principal pentru Europa de Est, iar Viena vorbește mai mult despre „fosta Iugoslavie”; Bruxelles nu se adresează în special niciunei persoane, ci este un bazin de topire.

Cu toate acestea, Bruxelles-ul ar trebui să depună mai multe eforturi pentru a consolida această situație.

Construcția Europei nu permite depășirea noțiunii de „capital”?

Grażyna Plebanek consideră că, în această eră a globalizării, oamenii au nevoie și de repere și simboluri locale; ea nu vede un alt oraș european care să întruchipeze această dimensiune a unui oraș cosmic și nepretențios, cu o populație deja foarte internațională.

Dirk Snauwaert reamintește că Bruxelles este cel mai adesea citat ca sediu al instituțiilor europene, dar este și sediul NATO.

Chloé Deligne confirmă că niciun document oficial nu afirmă că Bruxelles este capitala Europei; acest termen este utilizat în limbajul curent, în narațiune. S-ar putea face o distincție între noțiunile de „sediu” și „capital” pentru a răspunde acestei nevoi de simboluri, fără a se regăsi într-o reproducere a statului național.

Întrucât identitatea belgiană și cea de la Bruxelles sunt identități „ușoare”, poate o abordare ar putea fi aceea că diversitatea devine un element constitutiv al acestei identități, propune Roel Jacobs. Această abordare este neobișnuită, deoarece suntem încă implicați în reflexele dezvoltate de statele naționale.

În orice caz, ar fi inadecvat ca Europa să acționeze ca un nou stat-națiune.