Puncte importante – „Comemorări în perspectivă: cum interacționează memoriile europene?”

Ruramisai Charumbira și-a început observațiile cu un omagiu pentru popoarele indigene din întreaga lume „ale căror vieți s-au pierdut și au fost irosite pentru a face posibilă ideea unei lumi moderne și, în special, a unei Europe moderne.” Acesta a subliniat modul în care trebuie să ne amintim morții atunci când avem tipul de conversații acoperite de această dezbatere. Ea a adus în discuție o perspectivă foarte convingătoare asupra istoriei și memoriei europene din punctul de vedere al unui savant african și mondial de istorie și a analizat discuția dificilă privind memoria colonială în Europa. Potrivit Ruramisai Charumbira, „Europa (...) tinde să joace cardul de nevinovăție” în ceea ce privește sclavia și colonialismul. Există un sentiment de relativism cu privire la ceea ce s-a întâmplat în afara Europei. „Are loc altcineva, ceea ce se întoarce este ciocolata și cafeaua”, așa cum a făcut-o în mod frapant. Spre deosebire de Holocaust, de exemplu, faptul că teritoriile europene îngroșate cu tabere de morți și gropi comune, „scenele crimelor” sclaviei și colonialismului nu se află în această situație. Faptul că istoria opresiei nu este nici măcar documentată de cei cărora li s-a întâmplat aceasta contribuie la această tendință de a relativiza responsabilitatea europenilor și a țărilor europene. Istoria socială și culturală la nivel mondial s-a străduit să se schimbe de ceva timp, dar de mult timp scrie istoria africană și istoria indigenă din întreaga lume, bazându-se exclusiv pe istoria colonizatorului.

Acest fenomen este cu atât mai inacceptabil cu cât violențele coloniale comise în afara Europei au definit și continuă să definească interiorul Europei. Europa a fost construită prin relațiile sale cu teritoriile din afara Europei, iar sclavia și colonialismul au jucat un rol important în modul în care Europa a ajuns să se definească, pe baza excluderii și a exclusivității. Colonialismul este o piatră de temelie pentru ceea ce trebuie să fie european, iar pentru Ruramisai Charumbira există o idee intrinsecă de supremație albă europeană și, prin urmare, o amnezie moștenită, răspândită de-a lungul timpului, care ne definește în multe moduri pe toți. Ceea ce arată astăzi mișcarea „Black Lives Matter” este că această idee europeană potrivit căreia continentul african, ca ființă umană inferioară, a dat dovadă în mod durabil de mentalități occidentale: chiar și în prezent, cineva trebuie să spună că „o viață de culoare contează” este o referire directă la negarea persoanelor de culoare ca ființe umane.

Holocaustul ar trebui considerat în continuare ca fiind cel mai important punct istoric de referință din Europa de Vest?  Cum a fost reamintit și interpretat trecutul comunist în Europa de Est de la căderea Cortinei de Fier? Și în ce măsură aceste amintiri se află în concurență unele cu altele?

Potrivit lui Michael Rothberg, cercetător al Holocaustului, care a creat conceptul de „memorie multidimensională”, nu există nicio îndoială că Holocaustul rămâne central pentru publicul european, în special în ceea ce privește memoria instituționalizată, dar și dacă se analizează programele școlare și istoria populară. Această poziție centrală rămâne valabilă chiar și atunci când este contestată, de exemplu atunci când alte memorii solicită recunoaștere. Totuși, acest caracter central este inegal – există diferențe între sfera publică și cea privată, astfel cum arată studiile în contextul german; există o inegalitate între contextele naționale și regionale; și, în cele din urmă, sensul acestei memorii este complex și complicat. „Trebuie să înțelegem că istoria memoriei Holocaustului nu a fost niciodată liniară”, a declarat Michael Rothberg. Acest lucru este valabil și pentru alte amintiri, dacă vă gândiți la atenția sporită pe care o primește în prezent memoria sclaviei și a colonialismului sau la soarta memoriei comunismului și stalinismului în Europa.

Simina Badica, a cărei activitate de cercetare abordează memoria și memoria comunismului, a explicat la începutul discuției statutul în schimbare al memoriei respective. La începutul anilor’1990, trecutul comunist a fost un lucru care trebuia uitat, îngropat sub entuziasmul pentru democrație și celebrarea pieței libere. Odată cu procesul de integrare europeană, a apărut confruntarea societăților și istoricilor din Europa de Est cu marea memorie generală a Holocaustului, care a devenit un fel de model, aproape un model pentru practicile de memorare. Condamnarea oficială a Holocaustului în Europa de Est a fost urmată rapid de cea a comunismului și a stalinismului. Deși memoria Holocaustului a apărut în principal ca fenomen din Europa de Vest, Holocaustul însuși este, în primul rând, o tragedie din Europa de Est, a reamintit Simina Badica. Totuși, această memorie rămâne secundară față de cea a comunismului în această parte a Europei. Potrivit acesteia, dacă a existat o competiție între memoria Holocaustului și memoria stalinismului, aceasta este acum „aproape de sfârșit”.  În timp, potențialul unei astfel de relații conflictuale s-a diminuat odată cu încheierea primelor etape de recunoaștere și recunoaștere a trecutului Europei Centrale și de Est sub regimul comunist. Nazismul și comunismul au afectat Europa Centrală și de Est unul după altul, creând de fapt o continuitate în ceea ce privește experiența istorică și percepția, precum și o mare complexitate în ceea ce privește rolurile și responsabilitățile în aceste societăți europene – oamenii fiind, la rândul lor, victime și autori ai infracțiunilor și viceversa. Acest lucru a jucat un rol esențial în elaborarea ulterioară a discursurilor memoriei.

Pentru oameni care se tem că Holocaustul își va pierde rolul central în cazul în care apar mai multe amintiri sau că centralitatea memoriei Holocaustului a blocat memoria stalinismului sau a colonialismului, este important să reamintim, a declarat Michael Rothberg, că nu acesta este modul în care funcționează. Mai degrabă, deoarece Holocaustul a devenit central, am început să vorbim și despre unele dintre aceste alte amintiri, nu neapărat în mod adecvat, ci cel puțin a început un proces. Dezintrarea în Holocaust nu înseamnă relativizarea acestuia: mai degrabă, aducerea în prim-plan a altor istorii alături de cea a Holocaustului ne poate ajuta să concepem „versiuni și mai complicate ale drepturilor omului”. Noile activități legate de memorie ar trebui să meargă dincolo de paradigma victimelor și a făptașilor, luând în considerare persoanele intercalate, pe care Michael Rothberg le numește „subiecte implicate”. Toți vorbitorii și-au exprimat din propria perspectivă ideea că interacționează mai multe amintiri – intervențiile lor au reprezentat o pledoarie pentru ceea ce Michael Rothberg a numit „o sferă de memorie culturală mai complicată”, care are mai multe centre, intersecții și încurcare.

Ruramisai Charumbira și Michael Rothberg au explicat modul în care procesele memoriei legate de istoria Holocaustului și a colonialismului au mai mult de făcut unele cu altele decât se poate presupune. Michael Rothberg a menționat o arhivă a operelor, printre altele, ale unor personalități evreiești și negre care încearcă să înțeleagă genocidul nazist tocmai în legătură cu istoria colonialismului și sclaviei. „Efectul boomerang” – modul în care violența comisă în afara Europei în colonii s-au întors în Europa sub forma violenței naziste – a fost teorizat de persoane precum Hannah Arendt și Aimee Césaire. După cum a reamintit Rothberg, apariția unui proces de memorializare a Holocaustului în Europa datează de la începutul anilor 1960 (trialul Eichmann din 1961 fiind o etapă importantă), ceea ce corespunde unei perioade de războaie și procese de decolonizare. Aceste două lucruri care au avut loc în același timp au avut cu siguranță ceva de făcut unele cu altele. În Franța, memorii ale Holocaustului au apărut în rândul activiștilor pro-algerieni în timpul războiului algerian de independență. În Africa de Sud, mișcarea AntiApartheid a fost în mare parte o mișcare africană (neagră), iar puținele persoane albe care s-au alăturat acestei mișcări erau în principal evrei (cel mai cunoscut fiind cuplul politic profund angajat Ruth First și Joe Slovo al Partidului Comunist aliniat la ANC). Într-un sens, după cum a afirmat Ruramisai Charumbira, populațiile care au fost tratate ca fiind inferioare în istoria europeană din cauza culorii rasei și pielii, evreii și persoanele de culoare „întrerup albitatea” înțelese ca un sentiment de superioritate europeană. 

Mai multe intervenții, în special din partea publicului, au contribuit la punerea în valoare concretă a acestei idei de dezintegrare și complicare a discursurilor de memorie. Întrebat cu privire la motivul unui cuvânt specific pentru genocidul evreilor, Michael Rothberg a subliniat că, deși este corect să avem un cuvânt singular pentru genocidul evreilor, istoria altor victime ale nazismului merită cu siguranță mai multă atenție, fără concurență. Romii se numără printre ei – memoria istoriei lor nu este recunoscută doar în contextul nazismului, ci și ca parte a istoriei sclaviei în Europa. Romii sunt o persoană sclavată de 500 de ani în Europa de Est, a reamintit Simina Badica: acest lucru nu este absolut demn de reținut, iar rasismul împotriva acestui popor este încă o realitate larg răspândită în Europa în general. O persoană din rândul publicului a adus, de asemenea, memoria Primului Război Mondial ca element al memoriei europene care este mai puțin vizibilă, dar nu mai puțin semnificativă și, de asemenea, pe mai multe niveluri. În Europa de Est, sfârșitul său corespunde independenței multor state naționale, în timp ce, pentru istoria colonială și, în special, pentru pan-africanism, joacă, de asemenea, un rol. Centenarul celui de-al Doilea Război Mondial a contribuit la aducerea acestor amintiri în prim-plan și, mai recent, pandemia de COVID-19 a pus capăt amneziei gripei spaniole, un episod uitat și legat de WWI, care, cel puțin în mediul academic, va primi acum mai multă atenție din cauza evenimentelor recente.

Pentru a înțelege modul în care funcționează memoria culturală și contribuie la conturarea discursurilor și mentalităților publice, este necesar și destul de interesant să se observe rolul activismului la nivel local – oamenii iau pe stradă pentru a-și recâștiga demnitatea în raport cu trecutul lor, după cum vedem în special astăzi cu amintiri coloniale. Ar trebui nu numai să observăm, ci și să participăm la acest tip de activism – creând noi amintiri, colaborând cu ele, nuanțându-le și completându-le. O astfel de agenție este ceea ce păstrează vie memoria și cum se face istoria – nu istoria academică, ci istoria de pe teren: cele două nu sunt atât de diferite pe cât ne putem gândi.