Declinarea responsabilității
Se va efectua o traducere automată furnizată de serviciul eTranslation al Comisiei Europene. Scopul este de a vă ajuta să înțelegeți în linii mari această pagină. Vă rugăm să citiți condițiile de utilizare.
La sfârșitul lunii aprilie, am avut onoarea de a ocupa un loc central în hemiciclul mare al Parlamentului European, pentru a susține discursul de deschidere a conferinței anuale EuroClio pe tema „Speranță și istorie”.
Aceasta este o adunare a profesorilor de istorie din întreaga Europă, reunită în parteneriat cu Casa Istoriei Europene, un muzeu din Bruxelles care are misiunea de a organiza un spațiu public pentru povestea în continuă evoluție a Europei.
Am ales să nu păstrez nicio pastilă, întrebându-i pe profesorii asamblați cât de încrezători au simțit în acest moment și obținând răspunsurile la care v-ați putea aștepta.
Recent, m-am simțit destul de în conflict cu ideea de speranță. Prietenul meu Ece Temelkuran crede că este „un cuvânt prea moale”, argumentând că trăim în vremuri „când ar putea fi nevoie să acționăm chiar și atunci când nu există speranță.” Și, într-un anumit sens, tind să fiu de acord. Nu mai există nicio speranță pentru un viitor blând, ușor și stabil, cu toate tulburările ecologice și politice care sunt deja în curs și care vor apărea cu siguranță, dar nu sunt sigur că mulți oameni vor „spera” cu adevărat în acest sens.
Am susținut că ceea ce putem spera este să trăim o viață semnificativă, animată de claritate, imaginație și acțiune – o rețetă pentru speranță semnificativă pe care am împrumutat-o de la „Hope In The Dark” a lui Rebecca Solnit pentru a-mi structura discursul.
Dacă vedem clar, vedem că cauza crizelor noastre este povestea în care suntem prinși – nu un eșec fundamental și esențial al unei umanități inevitabil rele.
Dacă îndrăznim să ne imaginăm, căutăm și găsim locurile și persoanele cu care ne confruntăm până în prezent și cerem agenției colective să își construiască împreună propriile alternative la sistemele noastre eșuate. În cadrul conferinței, am împărtășit poveștile lui Regen Melbourne, ale grupului de dezbatere Stavanger Future din Norvegia, ale mișcării poloneze pentru tineret crowdsourcing a „Plan for Generations”...
Iar dacă acționăm, putem să le urmăm cu toții exemplul și să facem același lucru.
Cred că toți profesorii au un rol esențial în comunitățile noastre pentru a inspira toate aceste trei lucruri. Iar rolul special al istoriei este poate de a ne reaminti că lucrurile se schimbă, sistemele se schimbă, în moduri cu adevărat fundamentale – dacă și atunci când trecem la claritate, imaginație și acțiune.
După discuție, gazdele mele minunate Laurence Bragard și Guido Gerrichhauzen m-au luat pentru un scurt tur al Casei Istoriei Europene. Locul meu preferat în muzeu? O prezentare a literaturii fasciste juxtapuse și a celei a viselor europene, ambele din anii 1930. A fost o reflectare puternică a mesajului meu, cred că: dovada pozitivă a puterii clarității, imaginației și acțiunii în fața vremurilor întunecate; o reamintire clară a faptului că frumosul vis al Europei s-a născut în fața flăcărilor, nu în liniște și liniște.
Viitorul nu va fi ușor și nu va fi obositor și controlabil. Lucrurile vor fi, într-adevăr, foarte lăudabile.
Dar poate exista o mare frumusețe și semnificație în această mezelărie. Și ar putea exista chiar mai multe de cealaltă parte.
Faptul că nu putem ști exact cum va arăta și cum va arăta fiecare etapă a traseului nu trebuie să ne împiedice să începem să îl parcurgem.
Jon Alexander este autorul cetățenilor premiați: Why The Key to Fixing Everything Is All Of Us, cogazda podcastului How To Save Democracy, un cercetător invitat la Centrul Ash pentru guvernanță democratică și inovare de la Harvard Kennedy School și cofondatorul proiectului New Citizen.
Citiți mai multe despre Manifestul speranței și descărcați o copie în maximum 24 de limbi.
