Dezbatere pe tema „Perioadele postbelice ale Europei”
adresată de Blandine Smilansky, Departamentul de învățare al Casei Istoriei Europene
La 11 februarie 2019, Casa Istoriei Europene l-a invitat pe Martin Conway, profesor de istorie europeană contemporană la Universitatea Oxford, pe Kiran Klaus Patel, profesor de istorie europeană și mondială la Universitatea din Maastricht, Andrea Pető, profesor de studii de gen la Universitatea Central Europeană și pe Henry Rousso, director de cercetare la Centrul Național de Cercetare Științifică din Franța, la o dezbatere de grup intitulată „1989 în perspectivă” și moderată de Constanze Itzel, directoarea Casei Istoriei Europene.
Cartea recent publicată „ Perioadele postbelice ale Europei”, 1989, 1945, 1918 (Martin Conway și Henri Rousso sunt coeditori, împreună cu Pieter Lagrou de la Université Libre de Bruxelles), a oferit fundamentul unei dezbateri bogate și stimulante privind scrierea istoriei, rolul istoricului și dimensiunea europeană în istorie, pe baza unei reflecții asupra evenimentelor din perioada 1989-1991 și a importanței lor pentru Europa.
Deși în discuție au fost implicați specialiști preocupați în principal de studiul trecutului, dezbaterea a abordat foarte mult momentele actuale. Vorbitorii au arătat în mod clar modul în care istoria, ca modalitate de a investiga și de a înțelege lumea în care trăim, există în această interacțiune constantă între trecut și prezent.
Date-cheie din istorie: care este relevanța?
Definirea anumitor ani sau chiar zile ca puncte de cotitură în istorie este o practică destul de obișnuită, după cum pot dovedi numeroase cărți. Este foarte populară în rândul editorilor, al jurnaliștilor și al publicului larg; ea poate fi văzută chiar ca un fel de modă sau de hipă, în special în prezent în contextul „inflației memoriei”. Este aproape la fel de asemănător ca un autor de istorie pe care trebuie să îl găsească și să se afișeze acest moment esențial pe care îl poate scrie ulterior. Și, într-adevăr, după cum a subliniat Patel, „depinde de întrebările pe care le vom adresa cu privire la punctul de cotitură pe care îl vom vedea”, ceea ce oferă numeroase posibilități. Printr-un proces de „însușire” descris de Pető, actorii a ceea ce se poate numi „politica memoriei” reinvestesc conținut nou în anumite date, dându-le un sens care servește agendei lor ideologice și politice.
Ceea ce au încercat să facă autorii perioadelor postbelice din Europa este cu siguranță diferit, colaborând cu conceptul de „perioadă” mai degrabă decât cu „moment” și comparând trei aspecte diferite. Aceștia s-au axat pe perioadele postbelice (sau așa-numitele „sorties de guerre” în limba franceză) și nu pe perioadele de război, permițând un cadru mai flexibil pentru interpretarea evenimentelor și proceselor, după cum a explicat Rousso: „Când lucrați într-o perioadă de război, aveți o cronologie destul de strictă, când lucrați într-o perioadă postbelică știți unde începeți [dar] nu exact unde vă terminați.” Perioadele postbelice – alți istorici, cum ar fi Tony Judt, au studiat deja, dar, în cazul său, se concentrează doar pe 1945 – devin mai mult decât puncte de cotitură: o perioadă postbelică este o perioadă în care sunt create lucruri noi care creează condițiile pentru o nouă epocă în istorie.
1989, începutul unei noi ere?
Dacă războiul rece a fost într-adevăr un război, indiferent cât de diferit a fost un război față de Primul Război Mondial și de Al Doilea Război Mondial și dacă anii 1989-1 991 marchează sfârșitul Războiului Rece, de ce să nu privim perioada de după 1989 ca o perioadă postbelică? Rousso a explicat că acest exercițiu interesant s-a dovedit a fi, de exemplu, atunci când istoricul John Horne, unul dintre autorii cărții, aplică conceptul de „demobilizare a minților”, pe care l-a creat inițial pentru a descrie mentalitățile post-WWI, pentru perioada de după 1989.
Conway a insistat asupra modului în care considerarea anilor de după 1 989 ani ca perioadă postbelică le conferă o semnificație reală. Cu siguranță, anul 1989 nu a fost „sfârșitul istoriei”, după cum au susținut unii la începutul anilor’1990, nu a fost ceva care s-a întâmplat acolo în Europa Centrală și de Est, deoarece oamenii din Europa de Vest o percepeau în mare măsură la momentul respectiv. A fost un moment formativ pentru întreaga Europă și, poate, în special pentru Occident. De altfel, a susținut Conway, începutul unei noi ere caracterizate de noua centralitate a Germaniei (reunite), de (re) înființarea unei întregi serii de state naționale independente, de apariția unei definiții capitaliste a Europei și de marginalizarea Rusiei în politica europeană. Perioada de după 1989 ar putea fi considerată o eră specială a istoriei europene, care s-ar putea încheia cu Brexitul?
Istoria și situația actuală
O caracteristică frapantă a cărții care a inspirat această dezbatere este abordarea sa regresivă față de cele trei perioade postbelice în cauză, după cum indică subtitlul „Înscrierea istoriei înapoi”. Această abordare nu este una nouă, după cum a reamintit Rousso, din cauza istoricului francez Marc Bloch, care explică modul în care istoricul ca persoană care trăiește în prezent are în mod inevitabil o perspectivă anacronică asupra trecutului pe care îl studiază. Considerarea trecutului actual sau a trecutului cel mai recent ca punct de plecare, așa cum au făcut autorii perioadelor postbelice ale Europei, contribuie la evitarea abordărilor teleologice și a opiniilor liniare: inversarea ordinii pune sub semnul întrebării cauzalitățile, astfel cum a explicat Patel, și aduce noi întrebări.
Problema legăturii dintre trecut și prezent capătă astăzi un nou sens, a spus Pető, în propria țară, Ungaria, dar și în altele. În contextul unui „război mnemonic”, poziționalitatea cercetătorului este amenințată de un stat intervenționist care, potrivit afirmației privind revenirea la fapte, intenționează să redefinească care sunt științele umaniste, științele sociale și istoria. Ceea ce este în joc pentru istorici și savanți în general, a avertizat Pető, este viitorul științei.
Referitoare la Europa
În acest context, ce perspectivă europeană asupra istoriei și, în special, asupra perioadei de după 1989, este adecvată și adecvată în prezent? Potrivit Conway, Uniunea Europeană se străduiește să aibă o poveste informată din punct de vedere istoric cu privire la prezentul său, deoarece este oarecum prizonier al unui discurs înrădăcinat în secolul 20. Într-un fel, a explicat el, este mai fructuos să analizăm istoria secolului 19 a Europei pentru a înțelege ce s-a întâmplat după 1989 și modul în care acest lucru a condus la ceea ce trece Europa în prezent. Se pot face analogii între perioada 1848-1870 și perioada de după 1989, cum ar fi multiplicarea statelor naționale (noi).
Pentru Pető, problema esențială este legitimitatea atunci când se vorbește despre o perspectivă europeană asupra istoriei. Pentru a adopta o astfel de perspectivă, este necesar să se renunțe la poziția „deranjată” și să se recurgă la autocritică; analizând alternativele, omisiunile și alte voci care nu au fost luate în considerare până în prezent, întrebându-se cum sunt adresate sau nu anumite întrebări, pe baza căror tipuri de aspirații. Această problemă de legitimitate este deosebit de importantă într-o perioadă în care este pusă sub semnul întrebării de o nouă înțelegere a sensului Europei și al unității europene.
După cum a subliniat Rousso, astăzi, de exemplu, nu se mai poate scrie despre istoria Europei ca poveste a unei utopiei politice, ca o mișcare care trece la un fel de progres, bazată în mare parte pe perioada de după 1945, plecând de la premisa că Europa a fost construită pentru a evita războiul. O analiză retrospectivă a istoriei integrării europene poate contribui la evitarea acestei capcane: până la sfârșitul anilor 70, începutul anilor optzeci, Comunitatea Europeană a acestor zile a fost doar una dintre numeroasele opțiuni politice și una destul de puțin probabilă, după cum a explicat Patel: de fapt, „a întârziat procesul de cooperare internațională”. Prin urmare, nu a fost un factor atât de decisiv pentru instaurarea păcii în Europa: soluționarea postbelică a fost finalizată în mare măsură până la începutul integrării europene. Comunitatea Europeană a jucat mai degrabă un rol-cheie cu efecte perceptibile în ceea ce privește pacea socială mai târziu, în anii 70 și 80, în special odată cu extinderea sudică, creând forme de tranziție către democrație.
Toți vorbitorii au recunoscut că trăim în vremuri tulburi, confruntați cu noi realități, cu siguranță destabilizatoare, dacă priviți discursul privind Europa și proiectul de integrare europeană în sine. În calitate de profesioniști din muzeu și savanți care se ocupă de istoria europeană contemporană și lucrează la „europenizarea” opiniilor asupra trecutului, suntem cu puțin în urmă, trăind recent în urmă cu 10 de ani mai mult decât în prezent? Cum putem vorbi cu persoane care și-au pierdut modul de înțelegere a Europei și, prin urmare, de a o vedea ca o realitate care se estompează?
Discuția a arătat că, dacă se poate afirma că anii de după 1 989 de ani din Europa formează o perioadă istorică distinctă, cu propriile sale caracteristici, acum s-a încheiat, și că nu este nici suficient, nici adecvat să se încerce să gândim Europa secolului 21 în termeni similari, ca un simplu capitol nou în același manual, mai degrabă decât ca un întreg nou manual.
Dezbaterea intensă care a avut loc în cadrul Casei Istoriei Europene a ridicat o nouă chestiune care rămâne deschisă spre dezbatere: Ne aflăm astăzi într-o perioadă anterioară războiului sau într-o perioadă postbelică? Suntem chiar într-o perioadă de război?