Gunoi sau comoară

Cele două busturi fac obiectul cultului personalității lui V.I. Lenin, apărut în URSS și răspândit în întregul bloc est-european după instaurarea regimurilor socialiste de stat. Ele sunt un martor al valorificării muzeale a obiectelor de-a lungul timpului. Proveniența lor ține de Muzeul Lenin-Stalin, înființat în 1951-1955 la București (ca ramură a Muzeului Central V.I. Lenin din Moscova) și care va rămâne activ sub diverse titulaturi până în 1990. Cel mai probabil, busturile au fost importate din URSS în anii 1950, deși după 1945 a existat și o producție locală de astfel de sculpturi. La momentul actual, istoria muzeului cu temă sovietică este în curs de cercetare.

Cele două busturi vorbesc despre relațiile României, dar și ale întregului bloc estic, cu URSS, devenit instanță hegemonică în Europa Centrală și de Est după 1945. De altfel, Muzeul Central V.I. Lenin din Moscova a avut ramuri în mai multe țări din blocul estic, fiecare dintre acestea replicând în linii mari exemplul propus de către muzeul central. Distrugerea statuilor liderilor comuniști după Revoluțiile anti-comuniste din 1989 în întreg blocul estic înscrie cele două busturi într-o istorie a desacralizării figurilor comunismului, de la dărâmarea statuilor până la revalorificarea lor așa cum au făcut-o Grūtas Park sau Memento Park.

În 1990, nou-înființatul Muzeu al Țăranului Român moștenește clădirea și o bună parte din colecțiile muzeului de partid, pe care le donează sau le aruncă. Ulterior, se descoperă că subsolul găzduia un depozit suplimentar unde, în a doua jumătate a anilor ‘60, fuseseră mutate artefactele fostului muzeu sovietic. Cel mai probabil, cele două busturi provin din exponatele acestuia, „ascunse” în depozitul respectiv în contextul depărtării României, încă din perioada comunistă, de hegemonia sovietică, ajungându-se la o reorientare culturală și ideologică naționalistă. Astfel, figurile iconice ale comunismului sovietic sunt înlocuite de o mitologie nouă, națională, în care Partidul Comunist Român se confundă cu statul national.

Asocierea artefactelor cu deșeuri este multifațetată: ambele busturi au fost renegate după reorientarea naționalistă a regimului de la București. Pe de altă parte, după 1990, artefactele nou-înființatului Muzeu al Țăranului Român încep să se subscrie categoriilor estetice asociate artei. De aici, suferă o dublă devalorizare: ca reproducere a unui original și prin asocierea lor cu realismul-socialist în artă. Bustul roșu a fost valorificat în expunerea „Ciuma”, ajungând să fie scos din producția de masă prin modificarea și implicita transformare în kitsch, în sine asociat cu manipularea emoțiilor. Ulterior este dat uitării, asemeni bustului gri.

Material

Tencuiala, tonifiere/lac

Dimensiuni

61 X 34 x 32 cm (Lenin gri); 52 X 24 x 21 cm (Lenin roșu)

Numărul de inventar

C.Sc-0001, C.Sc-0002

Starea

În depozit

Sursa imaginilor

NMRP privind drepturile de autor

Cărămida provine de la clădirea morii Rakusch, acum demolată. Aceasta a fost prima moară din Celje, unde cerealele erau măcinate utilizându-se forța aburului. Moara a fost construită în 1903 și a funcționat până în 1935. După ce a fost închisă, clădirea a fost utilizată ca depozit de fier de societatea comercială Rakusch. Impunătoarea structura de cărămidă a morii Rakusch o făcea clădirea cel mai ușor de recunoscut din Celje. Timp de peste un secol a marcat intrarea în oraș. Începând din 2002 moara abandonată a fost protejată ca monument de importanță locală, dar în 2014 un incendiu a cuprins clădirea, pecetluindu-i soarta.

Moara Rakusch se afla lângă calea ferată, deci proprietarii puteau aduce cereale ieftine din alte părți ale Iugoslaviei și puteau astfel menține prețul făinii la un nivel scăzut. Fabrica făcea parte din societatea de comerț cu ridicata Rakusch, care era pe timpul Imperiului Austro-Ungar una dintre cele mai mari astfel de societăți din această parte a Europei, folosind în activitatea sa șapte limbi. În perioada Regatului Iugoslaviei, acesta și-a reorientat activitatea către Balcani.

Moara Rakusch a suferit multe schimbări de-a lungul anilor, schimbări la care localnicii au fost martori: de la un simbol al mândriei industriale la apogeul activității până la clădirea abandonată și neglijată din ultimele decenii. În noiembrie 2014 clădirea abandonată a luat foc. Distrugerile au fost atât de mari, încât primăria orașului Celje a decis să nu o refacă, ci să o demoleze în același an. Cu ajutorul Institutului pentru Protecția Patrimoniului Cultural din Slovenia, o parte din zidărie a fost extrasă de Muzeul de istorie recentă din Celje pentru a fi păstrată pentru generațiile viitoare ca un simbol plin de semnificații.

Moara Rakusch a fost un monument cultural de importanță locală, dar după ce clădirea a fost devastată de incendiu, ruinele au ajuns să nu mai aibă nicio valoare. Cărămida pe care Muzeul de istorie recentă din Celje o păstrează în colecția sa ar fi putut ajunge ușor într-un depozit de deșeuri împreună cu restul ruinelor morii. În cadrul unei colecții muzeale, valoarea sa este conservată însă ca element de patrimoniu cultural. Dincolo de valoarea sa istorică ca parte a uneia dintre cele mai importante clădiri industriale din Celje, această cărămidă atestă atitudini față de patrimoniul cultural și este un martor al destinului unui monument cultural care a sfârșit la groapa de gunoi din cauza neglijării.

Material

Argilă arsă

Dimensiuni

60x135x265 mm

Numărul de inventar

745:CEL;S-23489

Drepturi de autor

Muzeul de istorie recentă din Celje

Starea

În depozit

Sursa imaginilor

Matic Javornik

Fenomenulde masă disco polo a ieșit din subsolul transformării politice și economice a Poloniei de după 1989. El a fost o reacție a unei părți a societății la dezbaterea neinteligibilă cu privire la posibilitățile unei economii capitaliste, fiind, în același timp, una dintre primele expresii ale îndrăznelii capitaliste. Casele de producție disco polo s-au numărat printre primele inițiative private de pe piața muzicală, iar lipsa de control din acel moment a facilitat numeroase abuzuri sub forma, de exemplu, a pirateriei muzicale. Ca tendință muzicală, din punct de vedere estetic și liric, a prezentat ideile polonezilor despre lumea la care aspirau: autostrăzi, vest, țări exotice, erotism. În opinia criticilor epocii, era vorba de un produs fără nicio valoare din punct de vedere muzical și liric, dedicat maselor. Ca practică culturală – prezentă la banchete, nunți și petreceri ale pompierilor– a fost considerată o expresie a lipsei de gust care caracteriza clasele inferioare ale societății poloneze. Neacordându-i aproape nicio valoare, ei au împins-o spre marginile culturii, în ciuda prezenței sale larg răspândite, creând astfel un decalaj social.

Disco polo, la fel ca orice produs al culturii contemporane, funcționează la intersecția a două sfere – economică și culturală – și, ca atare, poate ajunge să fie aruncată la gunoi. Nu are legătură cu un anumit loc, ci cu situații sociale. Ea creează grupuri de participanți care, pentru o scurtă perioadă, devin o comunitate clădită pe dorința de a se distra. În urma confruntării diferitelor modele culturale, disco polo – cu o orientare mai degrabă conservatoare – pierde în lupta simbolică împotriva tendințelor progresiste. Cu toate acestea, ea face parte din curentul principal. Din punct de vedere stilistic, amintește de turbofolkul balcanic sau de muzica disco italiană din anii 1980. Însă asemenea acestor tendințe, nu se încadrează în repertoriul înaltei culturi.

Casetele audio cu muzică disco polo au intrat în muzeu ca parte a proiectului „Cult Objects” (Obiecte de cult) și a expoziției „Disco Relax” dedicată fenomenului disco polo. Etnografia, în pofida importantei sale dimensiuni istorice, care este și mai accentuată în contextul muzeal, este un domeniu interesat de prezent și de viața de zi cu zi. Tendința disco polo a fost un subiect de interes pentru cercurile academice, ceea ce nu a facilitat o mai bună înțelege a acesteia la nivelul publicului larg. Rolul muzeelor de etnografie este de a spune o poveste despre o lume care este atât familiară, cât și ignorată.

Dimensiunea fundamentală care leagă tendința disco polo de noțiunea mai largă de deșeuri în acest caz este marginalizarea și cultura generală a violenței simbolice care se aplică modelelor concurente. Într-un sistem ierarhic, cultura fără valoare și manifestările sale sunt rebuturi, indiferent de numărul de persoane pentru care ea este importantă. Ea este eliminată din curentul principal și, dacă este prezentă, ia forma unei parodii și a unei caricaturi care ridiculizează participanții ei.

Material

Plastic, bandă de înregistrare

Dimensiuni

Lungime: 10,2 cm; înălțimea: 64 cm; lățime: 0,12 cm.

Drepturi de autor

Muzeul Național de Etnografie

Starea

în afara inventarului

Sursa imaginilor

Fotografie de Edward Koprowski

Bomboanele „Opera” erau bomboanele de ciocolata de cea mai bună calitate din gama Kraš. Erau adesea oferite cadou persoanelor în vârstă cu ocazii speciale sau pentru a mulțumi pentru un ajutor sau serviciu. Adesea, beneficiarul cadoului nici măcar nu mânca bomboanele de ciocolată, ci le păstra cu intenția de a le dărui altcuiva cu o altă ocazie. Bomboanele erau deci transmise de la o persoană la alta, dintr-o casă în alta, și era destul de posibil ca termenul lor de valabilitate să expire înainte de a fi consumate.

La fel ca alte produse Kraš, bomboanele de ciocolată „Opera” erau comercializate pe întreg teritoriul fostei Iugoslavii și chiar în străinătate – conform informațiilor de pe cutie, în 1976 au câștigat o medalie de argint la Londra.

Cutia de bomboane de ciocolată „Opera” a fost donată Muzeului de istorie recentă din Celje. Este importantă pentru colecția muzeului deoarece este un obiect foarte familiar în gospodăriile iugoslave în anii 1970 și 1980. Mulți dintre cei care locuiau în Iugoslavia în perioada în care Kraš fabrica bomboanele de ciocolată „Opera” le-au întâlnit într-un fel sau altul, fie admirând cutia pe raftul unui magazin local, fie oferindu-le sau primindu-le cadou. De aceea exponatul este important ca parte a memoriei colective și a ceea ce numim „iugonostalgie”.

În general, oamenii nu aruncau cutiile de bomboane „Opera” goale, deoarece acestea erau frumoase și creau impresia de lux, fiind și suficient de mari pentru a fi utilizate în diverse alte scopuri. Erau folosite pentru a păstra documente, fotografii, cărți poștale și alte suveniruri sau articole care aveau o anumită valoare emoțională. Cutiile de bomboane de ciocolată „Opera” își continuau existența prin dulapuri și sertare mulți ani după dispariția bomboanelor.

Material

Carton, catifea sintetică/adeziv, imprimare

Dimensiuni

260x370x37 mm

Numărul de inventar

745:CEL;S-12840

Drepturi de autor

Muzeul de istorie recentă din Celje

Starea

În depozit

Sursa imaginilor

Matic Javornik

Acesta este un ansamblu sau o acumulare neobișnuită de obiecte, deosebită prin cantitatea și volumul de depozitare. În total, conține 5 314 de fragmente de Schwarzhafner și ceramică, depozitate în aproape 100 de cutii stivuite, care acoperă peste 12 metri liniari în depozitul Volkskundemuseum Wien. Conform registrelor de inventar ale muzeului, cioburile au intrat în colecție în principal între 1948 și 1955. Cioburile au fost găsite în capitala Austriei, Viena, și în locații din provincia înconjurătoare, Austria Inferioară. Nu există referințe detaliate privind fiecare ciob. Nu s-a înregistrat o prelucrare științifică sau curatorială. Toate cioburile individuale au fost introduse în baza de date digitală în 2015, inclusiv cu fotografii făcute de voluntari ai muzeului.

Fragmentele provin de la situri diverse, aflate în principal în Viena și în Austria Inferioară. Deși informațiile despre cioburi sunt puține, se cunosc câteva lucruri remarcabile despre ele. În Viena, de exemplu, situl Albrechtsrampe este de interes deosebit, acolo fiind găsite 149 de cioburi. În martie 1945, partea interioară a Vienei a fost bombardată, iar Albrechtsrampe, o scară măreață din fața muzeului de artă Albertina, a fost deteriorată grav. La fel ca în alte orașe interioare distruse în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în timpul reconstruirii au fost necesare decizii inovatoare de urbanism și infrastructură. În 1949, orașul Viena a decis să scurteze istorica scară Albrechtsrampe pentru a deschide zona traficului de mașini și tramvaie. Aceasta a dus la proteste din partea directorilor de muzeu din Viena, care au văzut în reconstrucție pericolul de a pierde un loc istoric din „Vechea Vienă”, care data dinainte de urbanizarea și industrializarea orașului.

Un număr mare de cioburi au fost aduse de Adolf Mais, care era asistent de cercetare la muzeu încă din 1946. La începutul carierei sale, cercetătorul specializat în slavistică, etnografie și preistorie și-a stabilit obiectivul de a realiza o colecție cuprinzătoare de obiecte de ceramică găsite, pentru a putea crea o „imagine adevărată a trecutului nostru” pe baza unor fragmente de cultură materială. În acest scop, el a adunat cioburi de ceramică din diferite locuri din Viena (de exemplu, obiecte găsite în urma activităților de pozare de cabluri sau de excavare) și din Austria Inferioară (de exemplu, obiecte găsite în timpul cercetărilor desfășurate în așezări părăsite) și le-a adus la Volkskundemuseum. Numărul mare de cioburi, care trebuiau adunate sistematic, urma să permită o comparație și o clasificare a vieții de zi cu zi din trecut.

Întrebarea „gunoi sau comoară” se ivește în mai multe sensuri în legătură cu acest ansamblu. În primul rând, într-adevăr, cioburile nu mai sunt folosite; ele sunt obiecte sparte și inutilizabile, care în general, ar fi considerate gunoaie. Însă includerea lor în colecția muzeului a făcut ca cioburile să redevină o resursă potențial valoroasă, având puterea de a arunca lumină asupra vieții cotidiene a oamenilor. Ele ar fi putut să plaseze muzeul într-o poziție specială, ca loc de colectare și cercetare în viitor. Faptul că cioburile au rămas neutilizate timp de aproape 70 de ani le clasifică în ceea ce este probabil să fie o categorie muzeală intermediară tipică.

Material

Largely unglazed ceramic and black pottery fragments

Inventory number

ÖMV/47025 to ÖMV/47147

Drepturi de autor

© Volkskundemuseum Wien

Starea

În depozit

Image credit

© Christa Knott, Volkskundemuseum Wien; © Carina Neischl, Volkskundemuseum Wien

Tabloul reprezintă o replică de dimensiuni reduse a unei picturi de dimensiuni impresionante (310*451 cm), pictată în 1952 de pictorul Gábor Miklóssy (1912-1998), care înfățișează greva CFR-știlor de la uzinele Grivița (februarie 1933), eveniment marcant al istoriei mișcării muncitorești românești. Replica este executată tot de Miklóssy în anii 1950. Compoziţia dinamică, reprezentativă pentru arta realist-socialistă, surprinde 52 de personaje, inclusiv pe electricianul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), viitorul lider al Partidului Comunist Român (1945-1965) și al țării. În timpul regimului Gheorghiu Dej ea a beneficiat de promovare intensă, fiind expusă la Expoziția Anuală de Artă (1952) și în expoziția permanentă a Muzeului de Artă al RPR.

Grivița 1933 a constituit un element important în construirea cultului personalității lui Gh. Gheorghiu Dej. Pictura originală a fost expusă la Bienala de Artă de la Veneția (1954), dobândind vizibilitate internațională.

Cum prezintă un moment important din istoria mișcării muncitorești europene interbelice, pictura a fost utilizată și de alte partide comuniste din Europa Centrală și de Est în strategiile postbelice de legitimare publică: o replică a tabloului a fost executată în anii 1950 la solicitarea Muzeului Partidului Comunist Maghiar. Ea este expusă actualmente la Muzeul Național de Istorie din Budapesta, iar replica din depozitul Muzeului Național al Țăranului Român (MNȚR) a fost expusă la Bruxelles în expoziția Perspectives din cadrul festivalului Europalia 2019.

Replica Grivița 1933 a făcut parte din expoziția permanentă a Muzeului de Istorie a PCR. În 1990, MNȚR a moștenit colecția acestuia, și a fostului Muzeu sovietic Lenin-Stalin, ce funcționase la București între 1955 și 1966. MNȚR a păstrat doar o mică parte din colecțiile moștenite, iar printre obiectele păstrate se numără și cca. 80 tablouri, multe dintre ele de inspirație realist-socialistă, reprezentând copii după tablouri sovietice, dar și tablouri originale, sovietice sau românești. Actualmente, aceste tablouri moștenite constituie cea mai mare colecție de pictură realist-socialistă din România. Ele sunt rareori expuse, fiind păstrate într-un depozit al MNȚR.

Grivița 1933 a intrat treptat într-un con de umbră în timpul regimului Ceaușescu (1965-1989). În anii 1970, replica Grivița 1933 a fost retrasă din expoziția permanentă a Muzeului de Istorie a PCR, iar originalul a fost retras din expoziția permanentă a Muzeului de Artă al RSR, ulterior dispărând și din depozitele acestui muzeu, și fiind efectiv pierdut. După 1990, replica a fost păstrată în depozitele MNȚR alături de alte tablouri realist socialiste. Actualmente, mai multe replici ale tabloului Grivița 1933 se află în colecțiile a 3 muzee de artă din țară, dar nu sunt accesibile, toate devenite parte a unui patrimoniu din ce în ce mai incomod.

Material

Oil on canvas

Dimensiuni

127 x 194 cm (L x l, without frame)

Numărul de inventar

C.T-0016

Drepturi de autor

Musée national du Paysan roumain

Starea

Réserve

Sursa imaginilor

Vladimir Bulza/© Musée national du Paysan Roumain