Deșeurile ca resursă

În perioada socialismului de stat și a dezindustrializării de după’1990, în Reșița producerea obiectelor de uz casnic sau decorative în mod informal la locul de muncă devenise un fenomen. Aceste obiecte erau denumite de localnici „fușăraie”. Majoritatea locuitorilor din oraș lucrau fie la Combinatul Siderurgic fie la Uzina Constructoare de mașini.

Mariana, fostă profesoară, îi cerea soțului ei, tehnician la Combinat să facă anumite obiecte de care avea nevoie sau pe care și le dorea dar care nu se găseau în comerț ori erau prea scumpe. În afara acestora, el obișnuia să facă surprize familiei creând obiecte cu un design care nu reproduceau obiecte de serie. Ea își amintește cum „fușărailele” deveniseră motiv de competiție și chiar de invidie între diferite familii.

Țesăturile și hainele influențează mediul pe parcursul întregului lor ciclu de viață. Filmul vorbește despre impactul industriei modei de consum asupra mediului: despre cum materialul recoltat din câmpurile de bumbac trece prin ciclul de producție, cum nebunia reprezentată de supraconsum îi determină pe oameni să vină acasă din magazine cu mai multe haine decât ar putea avea nevoie vreodată în toată viața lor, haine care vor merge în depozite și vor ajunge adesea să umple gropile de gunoi. Ce se va întâmpla în continuare? Interviurile ne ajută să înțelegem ocaziile de refolosire a deșeurilor textile provenite din producție și să discutăm designul sustenabil, soluțiile inteligente și aspectul valorilor. În aceste interviuri sunt prezentate observații ale unor specialiști, și anume ale unui etnolog, ale unui creator de modă și ale unui creator de idei „trash-to-trend”. Instalațiile folosite în film au fost create împreună cu elevii în sala interactivă/galeria „Bricolaj” a muzeului, unde tinerii au analizat ce este o amprentă ecologică, lanțul de aprovizionare, manipularea sustenabilă a deșeurilor și posibila nouă strategie privind articolele textile pentru Europa.

Inspirându-se din exemplul orașelor scandinave, Peter Verblač a amenajat pe mai multe străzi din Celje standuri de haine însoțite de afișe pe care scrie „Din garderobă pe stradă”, invitându-i pe oameni să aducă haine de care nu mai au nevoie și să ia ce doresc. Prin acest sistem de schimb public oamenii își pot procura haine potrivite chiar dacă nu pot să le cumpere. orice persoană preocupată de problemele de mediu legate de noile articole de îmbrăcăminte și-ar putea schimba îmbrăcămintea veche; și orice persoană care a dorit pur și simplu un nou articol de îmbrăcăminte ar putea să vină și să ridice ceva. Materialul video arată cum a apărut inițiativa de schimb și cum a fost primită de locuitorii din Celje.

În vara anului 1990, Mutoid Waste Company, un grup de sculptori și performeri fondat de Joe Rush și Robin Cooke în cartierul Shepherd Bush din Londra, a ocupat o carieră abandonată de la periferia orașului Santarcangelo di Romagna (Rimini, Emilia Romagna, Italia). De atunci, Mutonia (așa cum au ajuns să își numească spațiul de locuit și de lucru) este o comunitate de artiști care produc artă din deșeuri industriale. Mutonia a fost recunoscută de autoritățile italiene drept „parc artistic”, iar rezidenții săi primesc adesea vizitatori din întreaga Europă, care vin să se minuneze de creativitatea și angajamentul lor. În Mutonia, deșeurile devin sursa de inspirație pentru un proiect în care comunitatea își pune la comun creativitatea în beneficiul familiei Mutoid, precum și al locuitorilor din zonele învecinate, care organizează adesea evenimente pentru a le sărbători creațiile.

Membrii comunității se simt puternic legați de structura economică rurală istorică și socială a locuitorilor din Santarcangelo, care au știut, de asemenea, cu siguranță să prețuiască deșeurile, pe care le-au văzut ca pe o oportunitate de a-și îmbunătăți nu doar competențele tehnice, ci și calitatea vieții. Din acest motiv, Muzeul Ettore Guatelli, situat în aceeași regiune, la aproximativ 200 km nord-vest de Mutonia, a considerat întotdeauna că munca acestei comunități de artiști este compatibilă cu cea a lui Ettore și a celor care au refăcut artefactele din colecția sa.

Protagonistul acestei povești este Kagnedjatou Joachim Silue, un artist născut în Abidjan (Coasta de Fildeș), care trăiește în Italia de trei decenii. Creațiile sale au la bază observarea, respectul și „interpretarea” artistică a „personalităților” obiectelor găsite pe străzile orașelor pe care le străbate și în ale căror forme neglijate vede potențialul de a transmite lecții la fel de neglijate, care sunt importante pentru umanitate.

În vara anului 2021, Joachim a vizitat pentru prima dată Muzeul Ettore Guatelli pentru a lua parte la expoziția „Visioni dall’Infra-ordinario, TTT Tempo Terra Trame di vita”. A simțit o afinitate imediată cu opera lui Ettore, datorită faptului că acesta din urmă se concentra pe oamenii și comunitățile marginale, din clasele inferioare și disprețuite, de la care amândoi au văzut că pot trage învățăminte – învățăminte pentru societățile noastre care, îmbogățite prin industrializare, devin tot mai sărace din perspectiva capacității lor de creație autonomă.

Talentul și măiestria tehnică a lui Joachim dau voce obiectelor abandonate, transformându-le în punți care ne permit să accesăm resurse din lumi pe care abia le putem distinge și ne apropie de înțelepciunea unor oameni pe care de-abia îi recunoaștem.

Muzeul Guatelli spune o poveste prin intermediul obiectelor atent aranjate de-a lungul pereților și pe tavan. Expoziția este rodul a aproximativ 60 de ani de colecționare de exponate și actualizare constantă a acestora, realizate de un profesor de școală primară din provincia Parma: Ettore Guatelli. Prin anii’1950, Guatelli a început să exploreze depozitele colectorilor de deșeuri din Apenini. La început, a mers doar pentru a naviga, dar apoi pentru a vinde și, mai târziu, pentru a salva mobilier, obiecte și unelte din case agricole și ateliere ale artizanilor – articole care, în acești ani, au fost pierdute pentru modernizare. Obiectele pe care le-a recuperat și le-a expus nu sunt piese rare sau prețioase, așa cum e cazul în multe muzee tradiționale, ci obiecte de zi cu zi, care poartă, până și astăzi, urmele oamenilor care le-au folosit zilnic, le-au refăcut și le-au uzat până când au devenit extensii ale lor. Prin urmare, Muzeul Guatelli prezintă obiecte robuste și reciclări spontane. Această poveste, care prinde viață prin vocile unora dintre cei apropiați de el, care oferă acum tururi ghidate ale muzeului, nu este una nostalgică; mai degrabă, și mai ales având în vedere vocația ecologică a muzeului, povestea vorbește despre dorința de a aduce memoria și creativitatea în lumea modernă.

„Samoróbki” sunt obiecte realizate de fermieri pentru a fi utilizate în exploatație. Aceste articole încorporează elemente ale unor obiecte, unelte sau mașinării uzate. Acestea reintroduc în circulație obiecte deteriorate sau componente ale acestora. În mediul rural, ingineria și creativitatea tehnică au fost foarte căutate, cu atât mai mult cu cât cultura peisajului polonez din secolul 19 și prima jumătate a secolului 20 s-a bazat pe ideea autosuficienței. Articolele artizanale reprezintă în prezent un răspuns la provocările ecologice contemporane și o contribuție importantă la discuția privind obiectele „a doua utilizare”, care este foarte importantă pentru noi toți în acest moment istoric.

Vocea pe care o auzim este cea a artistului Michelangelo Pistoletto, care regândește materialele aruncate și obiectele inutile – create pentru a deveni deșeuri – și explică cum le refolosește.

Inspirați de modul în care natura prelucrează deșeurile organice și naturale, artiștii pot prelucra și regenera materialele banale, transformându-le într-un element nobil al unei opere de artă.

Este o ocazie de a vedea ceva surprinzător în materialitatea obișnuită, dar și de a vedea ce poate face arta și ce are ea de spus despre criza actuală a deșeurilor.